Scrisori

În primii doi ani de facultate, am scris zeci. Practic, una pe săptămână, în care rupeam, uneori, pixul de supărare că între noi doi se instalaseră trei sute de kilometri, ea având liceul de terminat, până să ajungă lângă mine la Bucureşti. La sase zile după expedierea scrisorii, ştiam că voi primi răspunsul ca după un ceas cu precizie elveţiană. Coboram de la ultimul etaj al unui bloc prăfuit, dintr-un cartier suprapopulat, doar pentru a verifica poşta. Nu aveam răbdare să urc înapoi în confortul camerei, ci preferam să rup plicul cu bestialitatea unui animal hămesit după afecţiunea persoanei iubite. Uneori cu lacrimi de dor, devoram rândurile scrise cu pixul şi foloseam cuvintele drept pansament. În aceeaşi seară, mă aşezam la biroul lipsit de internet, cu telefonul lipsit de minute lângă mine şi un radio banal în boxe, şi aşterneam pe câteva foi A4 tot ce am simţit că nu i-am spus în ultima săptămână. După alte şase zile, o luam de la capăt.

Din păcate, astăzi, nimeni nu mai scrie scrisori. Internetul, deşi ar trebui să ne apropie, ne îndepărtează de persoana iubită. Comunicarea nu mai este făcută într-un mod personalizat, ci digitalizat. Mi-e dor să-i interpretez scrisul, să deduc ce-a simţit în timp ce a pus pe hârtie cu mâna ei gândurile respective, să o miros şi eventual să fiu surprins de un fir de păr căzut timid şi aparent invizibil în plic.

După luni de zile, în care ne-am tot certat, Cristalina, aşa cum o alint datorită ochilor de un albastru limpede şi adânc, mi-a trimis o asemenea scrisoare, chiar când am crezut că nu o voi mai vedea niciodată. Chipul de piatră, rece şi care nu mai era capabil să schiţeze nimic la adresa ei, a arcuit sprâncenele în mijlocul străzii, citind rândurile cu pricina, pleoapele s-au îngreunat, fruntea s-a încreţit puţin, iar mâna dreaptă a luat telefonul mobil şi i-a trimis un mesaj, nemaiavând răbdare să scrie o altă scrisoare ca răspuns: „Şi eu te iubesc”. 

www.umbluliber.com
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia