Scrisori din Basarabia pentru Basarabia: Ce crimă oribilă comit cei care robesc de bună-voie…

Acest oraş se află situat pe malul stâng al râului Lena, la nordul Siberiei de la răsărit. Iată-vă descrierea acestui orăşel făcută de însuşi exilatul:

„Verholensa se află locuit de patruzece familii, inteligenţa acestui oraş se compune din ispravnic (subprefect) şi de zece cazaci, oameni pe jumătate sălbatici. Aici nu creşte nimic, nici cartofi, nici ceapă nu se face, poporaţiunea se hrăneşte cu vânatul şi cu pescuitul. Iarna la noi e aspră şi lungă, ea încetează pe la 23 mai, când Lena dezgheţată începe a curge, atunci toată poporaţiunea se pune pe lucru cu o activitate febrilă. Au şi dreptul, fiindcă vara e scurtă şi pe la începutul lui august pământul iar îngheaţă din cauza frigului care vine cu vântul polar. Pe la noiembrie avem o zi de patru ceasuri şi de la 9 decembrie până la 18 februarie soarele nu se arată mai deloc. Atunci viaţa noastră devine înspăimântătoare, o noapte fără de sfârşit ne cuprinde”.

„A, cât de oribilă e viaţa, dragă mamă”, exclamă tânărul exilat în scrisoarea sa şi biata bătrână care-mi citise această scrisoare, citită şi răscitită de ea de vreo sută de ori, scaldă paginile scrisoarei cu şiroi de lacrămi cari nu vor seca niciodată.

Mare crimă comit aceia cari fac să curgă lacrămi din ochii mamelor; o crimă ca aceasta nu rămâne nepedepsită, fiindcă nici o lacrimă nu este aşa de sfântă ca lacrima unei mame… Lacrima vărsată de către o mamă pe înălţimile Golgotei a dat naştere unei legende care a devenit o religiune pentru omenire şi cel pentru care a plâns această mater dolorosa a devenit un Dumnezeu. Aviz dat tiranilor! Istoria trecutului îi învaţă cât de scumpe sunt inimii omeneşti lacrimile unei mame.

„Pe la 23 februarie apare astrul binecuvântat pe orizontul nostru ca un glob mare, roşu; el ne priveşte ca vreo jumătate de oră şi iar dispare. A, mamă, nu poci să-ţi faci nici o idee cu ce bucurie nebună-l salutăm noi, copiii sudului. „Salutare ţie, tatăl nostru, fie binecuvântată ziua în care te-am revăzut!”. Iată cuvintele care izbucnesc din piepturile noastre. Dar, vai de noi! în decursul lungii nopţi noi am îngropat trei din tovarăşii noştri: Tihoffeieff, Statovraki şi simpaticul nostru cântăreţ care ne distrăgea cu cântecele sale rutene pline de dor, de tristeţă adâncă, simpaticul nostru Demcenko, n-a mai văzut soarele care a reapărut. Noi i-am îngropat în zăpadă şi numai la primăvară, când pământul se va mai dezgheţa, îi vom înmormânta definitiv. Bietul Demcenko a murit, şi el avea o mumă, o soră la Herson… Scorbutul – iată biciul nostru, el ne execută. Îţi scriu, şi plâng, plâng! Dar pentru ce oare să plâng, n-am voit-o eu? şi dacă chiar mă voi întoarce?… nu o voi face iar? o voi face, sunt sigur.

Scriu această scrisoare fiindcă sunt sigur că o vei primi. Ocaziunea este rară, dar sigură. Scrie-mi, mamă, scrie mereu, noi primim scrisori la trei luni o dată vara, iarna poşta nu mai străbate pe la noi deloc. Atunci suntem cu desăvârşire despărţiţi de toată lumea”.
Destul… mă opresc aci. Am vrut să vă dau o mică idee despre traiul oamenilor noştri. Da, trebuie o junime, un corp plin de viaţă şi de vigoare, trebuie o inimă mare şi plină de credinţă nebună, fanatică – pentru a se lupta cu răul moştenit de la părinţi, cari, devenind robi, nu s-au gândit deloc la soarta copiilor lor. A, ce crimă oribilă comit cei care robesc de bună-voie. (…)

Basarab,
Chişinău, 5 martie 1882