Deseori ne confruntăm cu situaţii în care ar trebui să spunem „nu”, dar din diferite motive (timiditate, ruşine, laşitate) nu reuşim să refuzăm ferm şi mai târziu regretăm această dovadă de slăbiciune.În primul rând, ne ferim să spunem „nu”, ca să nu îl rănim pe celălalt. Orice răspuns abrupt, de genul „Nu îmi placi, nu mă interesează, nu pot să fac asta”, produce un sentiment de eşec celui care face propunerea.
Cel mai complicat, probabil, este să spunem „nu” păstrându-ne demnitatea şi respectându-l pe celălalt. Există metode de a refuza pe cineva într-un mod drăguţ, cu zâmbetul pe buze, făcându-i poate şi un compliment în acelaşi context în care îi transmiţi mesajul negativ. Înainte de a da un răspuns, e indicat să ne gândim bine, orice reacţie spontană are o doză prea mare de sinceritate, care, ştiţi şi dvs., e supărătoare în multe cazuri. Un ton prietenos şi o urmă de regret în glas vor îndulci oarecum efectele secundare, iar cu o atitudine amabilă vom compensa senzaţia neplăcută de dezamăgire. O altă situaţie care creează încurcături este aceea în care în loc de un refuz ferm şi elegant este aleasă varianta unor promisiuni fără acoperire. A oferi speranţe deşarte nu e tocmai o îndeletnicire profitabilă.
La momentul scadenţei vom avea de ales între un „nu” tardiv şi un compromis. Există şi cazuri speciale în care politeţea şi amabilitatea nu-şi mai au rostul. Este vorba de situaţii periculoase, ilegale, imorale. Atunci se recomandă refuzul fără muşamalizări şi fără ezitare. Mulţi dintre noi întâmpinăm dificultăţi atunci când trebuie să spunem ferm şi convingător „nu”, dar nu e niciodată prea târziu să învăţăm că e mai sănătos să refuzi decât să regreţi. Iar acum că am depăşit noi, părinţii, acest, să-i zicem, handicap, ce-ar fi să privim altfel refuzurile copiilor noştri? De ce să îl traducem pripit pe „nu” ca: încăpăţânare, neascultare sau sfidare? Şi copilul are dreptul să spună „nu”, dar din moment ce îi va fi refuzată această libertate de exprimare în familie, cum oare va putea mai târziu, când va deveni un adolescent expus tentaţiilor periculoase, să spună nu alcoolului, drogurilor sau unor propuneri necuviincioase?
Orice „nu” al copilului conţine disconfort, teamă sau neînţelegere faţă de situaţia, acţiunea, invitaţia refuzată. În loc să răspundem iritaţi: „Ba da, trebuie să faci asta, pentru că aşa zic eu!”, am putea încerca să dialogăm cu cel mic şi să aflăm de ce nu doreşte să mănânce, să meargă la grădiniţă, să te ajute la curăţenie sau să ofere o jucărie. E foarte probabil să aflăm din context lucruri noi despre copilul nostru şi astfel să îmbunătăţim comunicarea, să ne apropiem mai mult de sufletul lui. Iar cel mai important câştig este faptul că celui mic i s-a confirmat oficial că are dreptul să spună „nu”!
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
