Spectacolul e un adevărat documentar şi e o mare bucurie că Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, prin iniţiativa directorului Petru Hadârcă, a început să pună în scenă istoria recentă a acestui popor. E o bucurie la fel de mare că o regizoare tânără şi talentată ca Luminiţa Ţâcu a fost îmbrăţişată de Teatrul Naţional.
Nu e o piesă la care se râde. Din contra, e cutremurătoare, mai ales dacă ţinem cont că fiecare cuvânt rostit de actori e unul adevărat. Primul lucru pe care l-am simţit acut a fost diferenţa dintre mărturia istorică şi literatură. Fiindcă oricât de dură ar fi o ficţiune şi oricât de tare ne-ar emoţiona, putem spera că nu e reală. Pe când în cazul de faţă, rezonanţa suferinţei sătenilor din Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, şi – prin ei – a tuturor basarabenilor, ne răscoleşte.
De la un capăt la altul spectacolul e zguduitor. Iar actorii nu joacă această piesă, ci o trăiesc. Cu smerenia cuvenită unui astfel de context. Dacă de obicei după o piesă poți spune: jocul acelui actor mi-a plăcut mai mult, sau al celuilalt actor și mai mult, în această piesă, actorii se dau în spate ca să lase drama celor care au trecut prin foamete să vorbească. Toți cei nouă actori sunt ca unul. Un personaj colectiv, dramatic, excepţional.
Văzând această piesă-document m-am gândit că dacă ar exista un program cu spectacole doar din istoria recentă: foamete, deportări, puşcării – pe care să le vedem unul după altul, zile la rând, cred că noi, toţi cei prezenţi, ne-am schimba radical. Ar fi o metanoie, o întoarcere a minţii de 180 de grade, o înţelegere mult mai profundă a vieţii şi a suferinţei. Am ieşi din sala de spectacol alţi oameni, mult mai maturi.
Sala a fost plină. Spectatorii stăteau nemişcaţi. Urmăreau cu sufletul la gură. Dar cum toate timpurile îşi au – vorba actorilor – „stribocii” lor, am putut observa o situaţie care mi-a dat de gândit. Chiar pe rândul din faţa mea erau vreo două-trei doamne (vârsta de mijloc) care şuşoteau. Erau evident dezamăgite că nu e nimic de râs. Lângă ele era un tânăr. Nu mai mult de 17 ani. I se citea emoţia pe faţă. Din când în când, se uita nemulţumit înspre doamnele şuşotitoare. Când piesa a luat sfârşit, ele au fost primele care voiau să iasă din sală, cu zâmbetele pe buze. Însă tânărul era în calea lor şi aplauda de zor. Până la urmă l-au împins şi au trecut.
Dacă doar cei bătrâni ar fi avut ochii în lacrimi la gândul propriei drame din timpul foametei, iar tinerii s-ar fi comportat ca acele femei, m-aş fi gândit că nu mai sunt şanse pentru noi, ca popor, să ne recuperăm memoria. Însă felul în care a decurs acest mic (şi paralel) episod, precum şi mărturiile altor tineri din sală, m-a umplut de încredere.
Recomand profesorilor de română şi de istorie să meargă să vadă acest spectacol cu clasa. Luminița Țâcu, Doriana Zubcu-Marginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca şi Corina Sărăteanu – mă înclin!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
