L-am citit din plăcere, chiar dacă nu mă interesează economia în mod special. L-am citit, pentru că a dus mai departe teoria şi gândirea economică, nu se plafona de doctrine şi ideologie. Nu mi-a oferit definiţii, teorie economică de care oricum nu aveam nevoie, ci o viziune asupra societăţii contemporane şi asupra dezideratului din punctul de vedere socio-economic al unei societăţi mai bune, a unei societăţi în care ţi-ai dori să trăieşti.
În viziunea sa, cu care nu pot, de altfel, să nu fiu de acord, societatea perfectă ar trebui să acorde tuturor dreptul de a avea o existenţă mulţumitoare din punctul de vedere al fiecărui individ. Adică, pentru un investitor o existenţă mulţumitoare este generată de câştigurile sale, pe când pentru un artist libertatea este cea care îi oferă satisfacţie.
Totuşi, această datorie a statului de a oferi fiecăruia posibilitatea de a excela şi de a se dezvolta în concordanţă cu propriile aspiraţii şi capacităţi nu include şi obligaţia de a asigura venituri egale. Astfel, nu întotdeauna se aplică formularea „venituri egale pentru munca de valoare egală”. Dacă un artist produce ceva care are valoare egală cu ceea ce produce un muncitor, venitul lui nu poate avea valoare egală, pentru că muncitorul produce într-un cadru care să-i asigure continuitate, pe când artistul este dependent de continuitate. Ori, cel puţin, valoarea egală nu se reduce doar la munca şi efortul depuse pentru a crea acel produs, ci şi la utilitatea lui.
Aşadar, toţi avem dreptul la fericire, însă fericirea nu ar trebui şi nici nu poate fi standardizată. Aşa că, într-o societate perfectă, toţi avem dreptul să fim fericiţi în sensul personal pe care fiecare îl înțelege. Societatea perfectă nu înseamnă societatea ideală. Dar e mai greu de realizat, poate mai cu seamă astăzi când şi la noi în ţară există o „democraţie a celor bogaţi”. Când cei care deţin capitalul deţin şi puterea. Când guvernele sunt făcute parcă pentru a reprezenta interesele celor puţini şi bogaţi. Nu sunt pentru populism, nu doresc egalitatea căţelului cu câinele, însă nici nu vreau ca 15% din populaţia lumii să consume 50% din cerealele planetei. Nu vreau să existe sărăcie cruntă, cronică.
După cum afirma şi Galbraith, nu se investeşte mult în sistemul de educaţie, în schimb, există emisiuni de televiziune în care se investesc milioane de lei şi care sunt livrate mai ales celor care „se bucură” de o slabă educaţie. Mereu a existat ceva de imputat statului, guvernelor şi celor bogaţi, dar să fim serioşi, a fost pe bună dreptate. Nu îmi stă în fire să recomand cărţi celor de sus, dar de această dată le-aş recomanda cartea lui J. K. Galbraith, poate mai învaţă câte ceva bun şi pentru noi, nu doar pentru ei.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
