Structurat în forma fixă a rondelului, discursul liric din această carte constituie un omagiu adus dragostei ca sentiment general-uman, poezia „trădând” bucuria de a iubi şi, în acelaşi timp, plânsul în surdină după o dragoste împlinită şi împărtăşită. Lucruri ştiute deja sau învăţate din propria experienţă de înălţări şi căderi în Marea Vieţii capătă aici forma unor dezbateri filozofice: iubirea, este ea o necesitate? Este o autoamăgire? Este o uitare a morţii sau o cale spre ea? Este o parte a marii noastre treceri pe pământ? Şi, în fine, care dintre ele e mai mare, mai convingătoare – Dragostea sau Moartea? Astfel, urmărim/asistăm la/trăim o luptă, când mai crâncenă, când mai temperată sau când mai zgomotoasă, dinamică, când mai lentă, dintre Eros şi Thanatos, dintre ce a fost şi ce ar fi putut să fie, dintre ce este şi ce poate să se întâmple cu omul care încearcă să trăiască din plin prin şi în iubire. Aceasta ar fi logica internă a rondelurilor din volumul regretatei Steliana Grama.
Titlurile ciclurilor şi ale poeziilor aduc în imagine miracolul Buneivestiri, Învierea Domnului, Sinaxarul, din care transpare, înainte de toate, concepţia biblică de dragoste universală, eul liric fiind convins: Ni-i hărăzit să ne urmăm destinul/ Cu Dragoste pre Dragoste călcând/ […]. Şi sufletul – ingenuul, blajinul – /Să-ndure suferinţele pe rând/ Şi să-şi urmeze, neschimbat, destinul /Cu Dragoste pre Dragoste călcând. Unele poezii implică dezbaterea ca mod de aflare a adevărului: a iubi e dat de la Dumnezeu, a iubi e un păcat? Şi atunci, care iubire e păcat?, se/ne întreabă/provoacă eul liric, exprimând plastic sentimentul prin oximoronul acest teribil de frumos stigmat (Dar oare a iubi e un păcat?), ca apoi să treacă de la dezbatere la convingerea că Iubirea este Dumnezeu (Supremul Dumnezeu – Iubirea). Iar omul doar prin rugăciune, adică prin dialogul cu părintele ceresc şi prin pocăinţă mai poate să-şi recapete perfecţiunea – darul de a iubi cu adevărat: De-a pururi imperfecţi, doar în Iubire/ Sperăm să regăsim perfecţiunea/. Şi-n orişice final de rugăciune/ Mai implorăm un dram de fericire.
Experienţa personală a eului empiric şi, evident, originalitatea eului autentic (originar) al autoarei converg într-un univers artistic plin de luminozitate şi, în acelaşi timp, de nebulozitate, cititorul asistând la/trăind metamorfozele unui eu poetic radiind de bucuria dragostei sau lovindu-se de anumite inconvenienţe, strigându-şi în murmur disperarea, întrebându-se/întrebându-ne/întrebând dragostea: „De ce e aşa?”. Psihologia/fiziologia îndrăgostitului, aidoma fetei din Zburătorul lui I. H. Rădulescu, apar transfigurate artistic în mod veridic prin mijlocirea asonanţei, repetiţiei şi a gerunziului cu valenţe senzitive: Agonizând, vocalele îmi gem/ Ca-n cel mai vechi şi tragic recviem/ Şi asistând la trista liturghie/ Consoanele-au intrat în letargie! […] Şi iar roşesc, şi iar mă pierd cu firea…/ Un gol enorm mă roade în stomac/ Şi tremur tot, şi te privesc buimac. Însă dragostea se arată a fi „un câmp minat”, iar eul liric simte tot mai mult vina de a iubi (Cercând, abia prin Moarte,-a ispăşi/ Păcatul capital de-a te iubi…), chiar dacă mai crede în permanenţa dragostei şi La ora solitară şi târzie/ […]Culegem de prin ierbi aripa ruptă/ Şi iar ne avântăm în noua luptă.
Ana Ghilaş
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
