Nu vreau să vă invit la o lecție sângeroasă de anatomie sentimentală, dar haideți să discutăm, fiindcă, în definitiv, nu e vorba despre mine, ci despre noi toți. De aceea, îmi permiteți să vă întreb: dar voi nu simțiți nevoia unor asemenea accente? Nu simțiți că ne ducem la fund? Nu vi se pare că suntem cu toții personajele negative ale unui film de groază și participăm, conștient, la niște scene de nebunie colectivă? Nu aveți senzația că suntem o turmă de oi care merge supusă la abator, din urma baciului ce-i cântă din fluier? Câți dintre noi și-au mai păstrat capacitatea de a suferi? Nu din cauza mizeriei materiale, ci dintr-un sentiment de groază față de filozofia schizofrenică a propriei noastre vieți?
Tot mai des am senzația că omul și-a pierdut esența și se include, resemnat, ca element biologic în ciclul prescris de natură. Nu de Dumnezeu, și că chiar lui Dumnezeu I s-a făcut lehamite de noi și ne-a lăsat de capul nostru. De aceea trăim în lumi paralele, fiecare cu necazul lui, iar toți luați împreună, nu mai putem trăi într-o lume comună, cu interese comune și suferințe comune. Mi se pare că ne-am autodistrus ca entitate divină, nu mai suntem o comunitate umană, guvernată de sentimentul solidarității prin suferință. Nu mai suntem o familie de familii, ci un conglomerat de lumi paralele, care nu mai pot suferi și iubi solidar și sunt bântuite numai de pofte și de ură. Dar o societate care are numai pofte și ură, și nu mai are suferințe, mai devreme sau mai târziu va termina-o, autosfâșiindu-se. De aceea am și vorbit despre „suferința necesară”.
Avem nevoie de suferință pentru a rezista. Și vom putea rezista în istorie numai dacă fiecare în parte, în numele națiunii, ca o creațiune mistică, vom ieși din lumile paralele în care ne-am închis și ne vom aduna într-o singură, unică lume. Nu vom putea însă face acest lucru dacă nu vom trece mai întâi prin faza suferințelor necesare. Trebuie să trecem din nebunia lumilor paralele, în lumea suferințelor comune, pentru că numai suferința purifică și îndreaptă, numai ea își dezvăluie rosturile și îți deschide perspectivele. Hristos ne-a salvat prin dragoste și suferință, iar noi vrem să ne salvăm prin pofte și ură. Aceasta e esența păgânismului din noi. Hristos nu și-a angajat avocați și nu a plătit mită ca să nu fie ridicat pe Cruce. El a mers conștient spre suferință, spre o suferință necesară, în primul rând, nouă și apoi Lui. El a căutat această suferință. El nu avea armă de luptă împotriva unei lumi intrate în declin, decât iubirea și suferința. Oare n-am ajuns și noi astăzi la faza când trebuie să ne uităm adânc în noi, ca să înțelegem – fiecare pentru sine – ce se întâmplă acolo?
Suferința înseamnă însă, în primul rând, să renunți la ceva, pentru a accepta altceva. Anume aici se și află esența vieții noastre – în drumul între renunțare și acceptare. Să renunți la satana, dar, totodată, să nu accepți să-i pupi mâna, în Postul mare, unui popă care râgâie a carne și a votcă. Tragedia noastră, cred, constă anume în aceea că noi nu am renunțat la nimic din lumea veche din care am ieșit, dar suntem gata să acceptăm totul din lumea nouă în care am intrat în acest deceniu. Așa ceva însă nu se poate întâmpla, iar dacă se întâmplă, apoi iese urât de tot. Nu poți să nu renunți la satana, dacă dorești să-l accepți pe Dumnezeu. Ori una, ori alta, pentru că nu e firesc ca în om să lucreze, concomitent, și satana, și Dumnezeu. Nu poți să mergi la biserică să I te închini lui Dumnezeu, dar să votezi pentru comuniști. Fiecare trebuie să decidă pentru sine ce acceptă și la ce renunță, iar decizia de a accepta și decizia de a renunța se face prin iubire și suferință, dar nu prin ură.
Noi însă nu mai putem decide, am pierdut această capacitate. De aceea, ne-am închis fiecare în lumea lui și căutăm să fim fericiți prin solidarizare umană și prin renunțare la natura noastră primară – iubirea și suferința. Fiecare dintre noi, fiecare în parte, trăiește în lumea lui și nu se interesează ce se face în celelalte lumi, în lumile paralele. Toate câte se întâmplă în jurul nostru nu ne privesc pe noi, ele se întâmplă în lumi străine, de care nu suntem legați prin suferință, ci prin dușmănie. Ca urmare, le apreciem pe toate cu o singură frază, cu celebra noastră lozincă națională: „Dă-i în mă-sa!” Vedem că vecinii noștri se bat și se taie – dă-i în mă-sa! Vedem că o familie, ieri fericită, azi se destramă: dă-i în mă-sa! Vedem că miniștrii fură – dă-i în mă-sa! Etc., etc. (Ne-a intrat atât de adânc în sânge acest principiu de conviețuire, încât mă tem că vom cere ca pe pietrele noastre de mormânt să fie scris: „Dă-i în mă-sa”). O comunitate umană care trăiește cu această filozofie este pierdută. Fiindcă unde există „Dă-i în mă-sa”, nu poate exista sentimentul solidarității și al suferinței. Greșim când credem că lumea s-a clădit și a rezistat prin violență și prin „dă-i în mă-sa”. Tot ce avem mai bun, tot ce ne exprimă ca esență umană și morală, ca entitate dumnezeiască și mistică, s-a creat prin solidaritate, iubire și suferință. Printr-o suferință împărțită în jumătate: ne naștem prin suferința mamei și murim prin suferința noastră. Adică printr-o suferință solidară. Și în drumul scurt dintre aceste două suferințe se află metafora metafizică a vieții noastre, acea esență mistică și divină care nu poate, dar nici nu trebuie explicată, ci trebuie asumată ca ceva inevitabil.
Adevărata dramă a zilelor noastre e că noi căutăm să fim fericiți în mod individual, fiecare în lumea lui, prin desolidarizare și prin „dă-i în mă-sa”, și nu realizăm că așa ceva e imposibil. Nu neg – ca boțuri de carne, incluse în ciclul biologic, ne putem alege cu iluzia fericirii în beția delirantă a instinctelor de tot felul, dar ca esență mistică și dumnezeiască, ca verigi spirituale în lanțul generațiilor, vom supraviețui numai prin solidaritate și iubire. Iar iubirea este fericirea de a putea să împarți o suferință în jumătate cu cineva. Adică e o suferință solidară. Deocamdată, atât.
Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000
