Mă uitam pe fereastra mașinii, fără să înțeleg prea multe, însă am fost prevenită de colegi că vor urma sirene și claxoane. La ora 09:05 a început. Uriașul oraș a fost înghițit de tânguirile mecanice. Oamenii stăteau în poziție de drepți. Cei care se aflau în mașini, în plin trafic, au coborât lăsând mașinile goale. N-am mai văzut niciodată așa ceva. Și știți despre ce era vorba? În 10 noiembrie, 1938, la ora 09:05, medicii au anunțat decesul lui Kemal Ataturk, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia.
Deci cam în acest fel își trăiesc unele popoare trecutul. Despre noi, ce să mai zic? E suficient să ne gândim câți români se simt jigniți că biserica l-a trecut în rândul sfinților pe Ștefan cel Mare. Ca să nu mai vorbim de istoria recentă sau de limbă, sau de orice altă valoare a acestui popor. România, pentru că români suntem, a așteptat zeci de ani să moară regele Mihai ca să îl plângă cu adevărat.
La întoarcerea din Turcia, de parcă nu era destul că în avion toate informațiile pentru pasageri se rosteau în limbile turcă, engleză și rusă (!), nu am auzit pe nimeni să vorbească în limba străbunilor. Cu excepția unei fetițe de trei ani. În rest, absolut toți pasagerii vorbeau rusa. Și era un avion de 100 de locuri. Îmi vine greu să cred că toți erau ruși.
Dar a urmat și contactul cu aeroportul. Aceeași poveste. Îmi imaginam cum m-aș simți dacă aș ateriza pentru prima dată la Chișinău. Cred că m-aș panica îngrozitor, aș crede că am aterizat în Rusia și mi s-ar face groază. Până și taximetriștii de la intrarea din aeroport ne întrebau tot în rusă dacă avem nevoie de mașină.
M-am gândit, pentru prima dată cu foarte multă dezamăgire, ce fel de popor e acela care nu își iubește limba? Ce fel de națiune poate forma cineva care nu înțelege că limba e primul factor fondator al unui popor? Comparam în minte imaginea unei țări, Turcia, care de 80 de ani încremenește pe 10 noiembrie la ora 09:05 din respect pentru istoria ei recentă, pentru un om care a influențat destinul unei țări. Și mă uitam în jur la acești oameni care-și vorbeau în rusă. Și nu în orice rusă, dar una stâlcită, pe care nu o cunosc bine, una de care rușii nativi sunt îngroziți, fiindcă ei își iubesc limba și nu le place să o vadă chinuită.
Mi s-a făcut rușine. Și am înțeles că suntem un neam mic (ca să nu spun altfel). Unul care, prin atitudinea față de originea lui, își disprețuiește istoria. Dar mai ales – își disprețuiește eroii, care au murit să-și apere dreptul la limbă și vatră.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
