PARTEA DOUA.

CAPITOLUL I.

Trecerea Valahiei sub dominaţia turcilor.

Valahii erau tributarii ungurilor, şi graţie bogăţiei ţării trăiau în pace şi nimic nu-i făcea sa râvnească la o fericire mai deplină; dar nestatornicia şi discordiile lor interne au fost cauza nenorocirilor şi au aţăţat pofta vecinilor de a-i stăpâni. Trecutul şi hrisoavele lor, ale căror veracitate sunt în unele privinţi suspecte, sunt mărturia vinovăţiei lor. Pentru, confirmarea celor de mai sus voi pomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio, secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie. Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat, o voi traduce cu toată exactitatea, cuvenită.

„Naţiune (spune el despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile publice; iubitori de gâlceava şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor". Iar ceva mai departe, scrisoarea urmează: „avut-au ei un principe (în limba lor voevod) pe care-l chema Dracul, om curajos şi foarte iscusit în ştiinţa militară; nu numai că acesta îşi apără ţara vitejeşte, dar iarna, când îngheţa Dunărea, ataca marginile Turciei pe care le trăcea prin foc şi sabie. Mahomet, străbunul actualului sultan, mâniat, pentru a răsbuna insulta, trecând Dunărea, intră în Valahia. Dracul evacuase din calea năvălitorului nu numai oamenii şi vitele, dar ori-ce i-ar putea fi folositor şi se retrase în păduri dese, înconjurate cu smârcuri, astfel că turcii, pentru întreţinerea oştilor, erau nevoiţi să-şi aducă de aiurea proviziile. Dracul cu o ceată de călăreţi, în timpul nopţii şi chiar al zilii, pe drumuri şi poteci cunoscute numai lui, ieşea din pădure şi ataca cetele de turci ce se îndepărtau de tabăra lor, în căutare de nutreţ. Alteori ataca în plin, prin surprindere, ucigând mulţi din ei, după care se retrăgea cu ai săi în păduri, nedând răgaz duşmanului de a-l ataca în aceleaşi condiţii. Mahomet văzând pierderile de oameni şi lipsit de alimente, neîndrăznind să atace pe Dracul, ascuns în păduri, fu nevoit să se retragă cu oştile sale pe aceiaşi cale, fără pradă şi fără victorie. Dar boierii valahi, scăpaţi de pericolul năvălitorilor şi uitând foloasele aduse de Dracul, uneltiră prin conspiraţii perverse uciderea acestuia; defăimând faptele sale, lăudau pe turci şi, susţineau că victoria le va aduce intr-o zi mai multă pagubă decât învinşilor. Susţineau că nu pot avea de duşmani pe turci şi hotărâră să lege prietenie cu ei, plătind chiar un tribut. Dracul, din contra, se sili a-i convinge să nu ceară pacea de la învinşi, ci să-şi apere cu armele libertatea şi că atât cât va trăi el, nu va permite, nici odată, ca ţara să fie tributară turcilor. Perzistând în această hotărâre, boierii îl atraseră într-o cursă şi-l măcelăriră, punând pe altul în domnie. Noul voevod cumpără pacea de la turci cu preţul unui tribut anual de 12.000 galbeni ungureşti. Fiii lui Dracul, cu mulţi din partizanii săi, se refugiară la turci, unde fură bine primiţi şi aveau permisiunea de a trăi în religia creştină, fiind de altfel de rit catolic. Dar valahii, vecinic nemulţumiţi, nu suferiră mult timp domnia noului voevod şi uciseră şi pe acesta, dar neînţelegându-se în alegerea unui nou principe, încredinţară turcilor această alegere. Aceştia aleseră pe unul din acei crescuţi la Constantinopol, şi împuternicindu-l cu insignele domniei, îl trimiseră în noua provincie şi hotărâră că nimeni nu mai poate fi domnitor în Valahia decât ales sau confirmat de către dânşii. Mai mult chiar, că ori de câte ori noul domnitor va primi ordin de a merge la Constantinopol, se va supune fără întârziere, ca şi guvernatorii celorlalte provincii. Urmarea acestei hotărâri fu că valahii căzură cu totul sub dominaţiunea turcilor. Cu timpul sultanul cuceri şi Belgradul. Basarab, Principele valahilor, pe care îl cunoscui ca boier privat, pe când eram în Valahia, muri lăsând un fiu în etate de 7 ani.

Trebuie să notez cetitorului că din acest Basarab, de care menţionează Bocignoli în scrisoarea sa, scoboară familia Principelui Constantin Brâncoveanu Basarab, acela care în anul 1714, la 26 August, fu mişeleşte decapitat în Constantinopol, după ce a asistat la măcelărirea celor 4 fii ai săi, după cum vom pomeni mai departe. Familia totuşi nu e stinsă, fiind în viaţă actualmente, în Noembrie 1717, Principele Constantin Basarab de Brâncoveanu, având titlul de Prinţ al Sfântului Imperiu Roman, unicul nepot al celui de mai sus, în vrâstă de 10 ani şi locuieşte în Bucureşti, împreună cu Principesele văduve, mama şi bunica.

Să urmăm cu traducerea scrisoare:

Acestui unic descendent al fostului domnitor, turcii încredinţează tronul Valahiei, numindu-i tutori turci pentru guvernarea ţării până la majoratul său, şi a-ceasta cu scopul ascuns de a deprinde ţară cu prinţi de ai lor şi de a o ocupa cu totul la primul prilej. Ocuparea ţării trebuia să uşureze şi trecerea oştilor, turceşti contra ungurilor, cu cari turcii începuseră războiul precum şi de izvor de aprovizionare, ca oricare altă provincie a imperiului. Dar valahii nu acceptară întronarea nevristnicului prinţ nici a tutorilor turci, şi trimiţând solie la Sultan, îl rugară să confirme pe Domnitorul ales de ei în locul celui decapitat, invocând că cel numit de turci nu are nici vrâsta necesară unei guvernări, nici tradiţia ţării nu îngăduie predarea ei în mânele turcilor, ceia ce nici strămoşii lor n-au îngăduit vre-o dată. Sultanul mâniat ordonă, contrar dreptului şi legilor, spânzurarea solilor valahi, iar suitei lor le taie urechile şi-i întoarce în Valahia. Ordonă deasemenea paşalelor din Nicopole, Vidin şi Silistra, să strângă oaste şi să pustiască Valahia, Aflând despre aceasta, valahii chemară în ţară pe Ioan Conte de Sepusio [Zapolia] voevodul Transilvaniei, şi încredinţându-i cauza lor se răsculară pe faţă contra turcilor. Ioan strânse oştire, intră in Valahia, şi respinse pe turcii cari se pregătiseră a jefui ţara. Sultanul la auzul acestei ştiri, temându-se ca ungurii să nu ocupe provincia, începu a trata pacea cu valahii, oferindu-le vechile condiţii. Valahii primiră bucuros pacea, după sfatul contelui care nu se încrezu în statornicia lor fiind vecinic înclinaţi spre răscoală. Se stabiliseră următoarele condiţii de pace: turcii să proclame domnitor pe unul din valahii aflători la Curtea Sultanului, iar valahii să plătească tributul ca şi înainte, precum şi cele rămase în urmă, iar turcii ne mai având alt drept asupra Valahiei. Noul voevod trimes de Sultan sosi în ţară, primit de boieri, iar contele de Sepusio se înapoi în Transilvania. Dar valahii, nemulţumiţi cu noua stare de lucruri, căutară a o schimba şi alungară pe domnul trimes de Poartă, punând în scaun pe un altul, ceea ce înfurie pe Sultan, care totuşi îşi ascunse mânia şi trimese chiar în ţară un ambasador cu 300 călăreţi cu insignele domniei, pentru noul ales, adecă buzduganul ţintuit, stindardul (ce se întrebuinţează, în timp de război, de către guvernatorii cu titlul de Sangiaci) cu coada de cal, deosebit cuca domnească cu surguci. Ajuns în ţară, trimisul Sultanului fu primit cu cinste de noul voevod, dar în timp ce se prefăcu, de faţă cu boieri şi popor de a pune cuca pe capul noului ales, îi izbi cu buzduganul în cap şi-l ucise, după ordinul Sultanului. Soldaţii turci repezindu-se apoi asupra boierilor, uciseră mulţi din ei şi fără a întâmpina vre-o rezistenţă, încălecară şi plecară în spre cetatea Giurgiului, de pe malul Dunărei, la 12 ore depărtare de Bucureşti, pe care valahii, după moartea lui Dracul, deveniţi tributari, o-predară turcilor. Contele de Sepusio, Principele Transilvaniei, aflând despre aceasta, sosi în grabă în ajutorul ţării, pentru a preîntâmpina pericolul comun, căci prin ocuparea Valahiei, pierderea Transilvaniei era de neînlăturat.

Aceasta e scrisoarea lui Boccignoli în ce priveşte-pe valahi, şi am menţionat-o pentru a servi ca bazai fundamentală la cele ce vor urma.

CAPITOLUL II.

Politica Turciei faţă de Principatul Valahiei.

Ruinele curţii domneşti de la Târgovişte

Moldova şi Valahia trebuiesc privite ca două corbii pe o mare furtunoasă, unde rare ori se bucură cineva de linişte şi odihnă.

Prima se mărgineşte cu Polonia, iar cealaltă cu Transilvania. Fără îndoială că aceste provincii ar fi un adăpost sigur pentru un domnitor care ar dori să scuture jugul turcesc, dar încercarea unei astfel de întreprinderi ar însemna expunerea la mare pericol de nenorociri. Uciderea unora din prinţi, în special ai Valahiei, au deschis din nefericire ochii turcilor, cari, cunoscând imensele bogăţii ale ţării, au găsit că tributul e prea mic faţă de veniturile tot mai mari ale Valahiei. Aceste bogăţii aţâţau poftele lor şi-şi întăreau tot mai mult ocupaţia în această provincie tributară, cu atât mai mult, cu .cât această stăpânire uşura pregătirile lor contra Ungariei. Turcii nu uitaseră încă lungul şi crâncenul război ce Mihai Viteazul, în alianţă cu prinţul Moldovei şi cel al Transilvaniei, i-a făcut să suporte, şi care nu s-ar fi sfârşit fără ruina lor, dacă pasiunile interne şi nestatornicia valahilor n-ar fi întrerupt acel război, din care ţara s-ar fi descătuşat de lanţurile sclaviei otomane. De asemenea e vestit în Istoria Valahiei numele lui Matei Basarab, care a domnit în pace peste 20 ani (unele cronici valahe spun 40), şi care cu numeroase oşti de bulgari şi sârbi atacase vitejeşte pe turcii ajutaţi de tătari, şi numai părăsit de oştile sale Matei fu nevoit să se dea învins. Unii spun că a plătit cu preţul vieţii cutezanţa sa, alţii susţin însă că, graţie bogăţiilor sale şi a prieteniei cu unii din miniştrii Porţii, obţinu iertarea. El fu înmormântat în mănăstirea Arnota, zidită pe un loc râpos, unde nu pot ajunge nici trăsurile, nici caii, de către Negru Vodă care o înzestrase cu bogate venituri.

Acest Matei Vodă zidi şi el mănăstiri, ca Plumbuita, în marginea Bucureştiului, la depărtare de o oră de drum, Brebul, nu departe de Câmpina unde spuneam că se află una din vămile spre Transilvania, mai zidi mănăstirea Strehaia, 6 ore depărtare de Cerneţ, care e primul punct de graniţă, la distanţă de 4 ore de Orşova. Mai zidi Hotăranii, lângă Olt, şi mai înzestră cu mari venituri vestita mănăstire de la Sfetagora, adecă Sf. Munte, de lângă Salonic. Mai este ştiut că pentru răscoala lui Matei Basarab, ţara a fost impusă la un tribut, urcat la 300 pungi, adecă 150.000 de galbeni, pentru a fi scutită de jaf şi ruină. De atunci, urmaşii lui Matei au trebuit să renunţe la Târgovişte ca reşedinţă de scaun, pentru a o stabili la Bucureşti. Nu e deci de mirare, că-n hărţile geografice, mai ales cele vechi, nu apare Bucureştiul, ci numai Târgovişte cu denumirea: Sedes Voevodae. Mi se povesti de către persoane demne de încredere, că după părăsirea Târgoviştei ca reşedinţă domnească, localitatea se prefăcu într-un fel de pădure sălbatecă, de unde nu se mai zăreau casele de odinioară, ceea ce, cred, ar fi adevărat, cunoscând faptul descris mai sus, că casele din Bucureşti formează mici insule, înconjurate cu arbori fructiferi, foarte plăcute în timpul verii. Chiar acum douăzeci de ani, când Constantin Brâncoveanu a hotărât să vină la Târgovişte pentru vilegiatură, ar fi găsit în pivniţa Curţii domneşti un cuib de urşi, mari şi mici, prăsiţi şi crescuţi acolo. Se spune iarăşi că într-un loc ascuns al Curţii, s-a găsit în timpul restaurării o piatră cu inscripţia următoare: Facă Voevodul Matei să cadă blestemul ceresc asupra oricărui prinţ ce va găsi această piatră, dacă nu va reclădi Târgoviştea şi repopula ca odinioară. De aici şi legenda că Principele Constantin Brâncoveanu ar fi găsit mari grămezi de monete. Dar lăsând domnitorii cari au urmat lui Matei Basarab, cu atât mai mult cu cât nu avem nimic deosebit de la dânşii, vom aminti însă despre un oarecare Graţian, Principe de Valahia şi Moldova, care e pomenit de Uberto Mireo, autorul cărţii intitulate: De Bello Bohemico Ferdinand II. caesaris auspicius feliciter gesto comentarius, ecc. Aceste sunt cuvintele sale, traduse de mine în limba italiană:

Toamna anului trecut 1819 a fost funestă polonejilor. Aceştia au fost chemaţi în ajutor contra turcilor şi tătarilor, de către Graţian Principe creştin al Moldovii şi al Valahiei. După prima şi a doua luptă, victoria înclinase spre partea lui Scander – Paşa, Turcul, şi a lui Galga, Sultanul tătarilor. Au fost ucişi în aceste lupte două mii cinci sute poloni, între cari floarea nobilimii lor, şi fu ucis de asemene şi Graţian însăşi, ecc.

Cu toată silinţa mea, nu am putut da de urma acestui prinţ în hrisoavele valahilor, şi cât e de greu aflarea unor ştiri mai vechi, când nu se pot găsi acele de un secol încoace.

CAPITOLUL III.

Antonie, Grigore, Radul şi Duca, Domni ai Valahiei.

Antonie Vodă, strămoş, din partea tatălui, al Principesei Maria, văduva Principelui Constantin Brâncoveanu, a fost un domnitor blajin şi iubitor de pace. Ducea o viaţă foarte simplă şi departe de uneltirile boierimei sale, ceia ce într-adevăr e lucru rar în viaţa domnitorilor din aceste provincii. Muri după o domnie liniştită, lăsând poporului său dorinţa unui urmaş la fel. Din nefericire se învederară din nou cunoscutele tulburări, de oarece pe la anul 1600, Grigore Voevod, de origină grec (naţiune vecinic fatală Valahiei), prin puterea banilor şi a prieteniilor, obţinu tronul, nu atât din ambiţia de a domni, cit din dorinţa de a se răzbuna contra unor boieri, în special contra Cantacuzineştilor, una din cele mai puternice şi însemnate familii care trăise atunci în Valahia.

Toţi istoricii cari amintesc de împăraţii greci pomenesc familia Cantacuzineştilor, vestită mai ales prin împăratul Ioan Cantacuzino care se călugări, şi care fusese autor al câtorva opere erudite. Actualii Cantacuzini pretind a fi descendenţii acestuia, cu toate că blazonul lor reprezintă Vulturul Imperial, întărit de diploma împăratului Leopold, care-le oferă titlul de Conte al Sfântului Imperiu Roman.

Din ordinul acestui Antonie Vodă, bătrânul Constantin Cantacuzino fu închis în mănăstirea Snagov, unde fu ucis. El zidi vestita şi bogata mănăstire Mărgineni, a cărei biserică poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, şi avea o bibliotecă frumoasă care nu ştiu însă dacă conţinea ceva privitor la urmările fatale turburărilor din Valahia,

De la acest Cantacuzino au rămas 6 fii, adică Şerban, care ajunse Principele Valahiei, Drăghici, Spătarul Iordache, Matei tatăl lui Toma Cantacuzino care locuieşte acum în Moscova, Constantin Stolnicul şi Spătarul Mihai. Aceşti doi ultimi fraţi, bine cunoscuţi de mine şi cari de multe ori au degnat să mă invite la masa lor, au fost în anul 1716, luna Iunie, ucişi, primul, împreună cu prinţul Ştefan, fiul său, în Constantinopol, lângă Bostangi-Paşa, iar celălalt în Adrianopol, după puţine zile, împreună cu Radu-Dudescul, care avea de soţie o soră a suszisului prinţ Ştefan. Prinţul Grigore, din ordinul Sultanului, porni un corp de armată la atacul cetăţii Neuheisel (Hui-War), în Ungaria, contra nemţilor, depărtându-se însă de la grosul armatei Vizirului, fără permisiunea acestuia, trupele sale au fost complect nimicite de nemţi, după care, de frică, se refugiase în ţările împărăteşti. Fuga sa a fost îndemnată şi de un Dumitru Cantacuzino din Constantinopol, care era mare visternic în Valahia; acesta cu viclenie îi dase a înţelege, că Vizirul furios că s-a depărtat mişeleşte, a jurat să-i taie capul şi, să fugă deci, cât timp mai are putinţa. Se adăpostise un timp în Viena, de unde plecă apoi spre Veneţia urmărind desfăşurarea evenimentelor. În acest timp, un oarecare Radul, poreclit Stridiagiul, adică vânzător de stridii, grec din Epir, luând cu camătă o mare sumă de bani, anume 400.000 de galbeni, obţinu cu ei tronul Valahiei.

Pentru a putea plăti această datorie puse mari biruri pe ţară, care nu mai putea face faţă atâtor angarale, astfel că, fiind ruinată, se plânse Porţii.

Aceasta avu loc în anul 1664, pe timpul înverşunatului asediu al Candiei de către turci. Poarta avea faţă de naţiunele subjugate, mai ales în timp de război, o anumită politică, adică de a-şi tunde turmele, dar a nu le jupui; de a ţine seamă de nevoile vasalilor pentru a evita răscoale şi, în sfârşit, de a trage foloase din discordiile interne ale supuşilor săi, mai ales ale valahilor şi moldovenilor, cari îşi schimbă întruna domnii, fără a observa răul ce pricinuesc tării.

Voevodul Grigore, refugiat în Italia, prin legăturile sale cu paşalele şi unii miniştri ai Porţii din Constantinopol şi Candiei, ştiu să se desvinovăţească cu atâta îndemânare, că fusese rechemat de Poartă şi numit din nou în scaunul Valahiei. Cunoscuse el dinainte, şi aflase şi prin amicii săi turci, intrigile unor boieri, în scopul de a-l distruge, dar primul lui gând era suprimarea celor 5 fraţi Cantacuzini, fiii bătrânului care fusese ucis, din ordinul său, în mănăstirea Snagov. Şerban, unul din aceşti fraţi, fugi la auzul întoarcerii lui Grigore Voevod, dar acesta impuse celorlalţi 4 fraţi plata unei enorme sumi de bani, după care poruncise închiderea lor şi bătaia. (In Valahia se întrebuinţează bătaia, după sistemul turcesc, adică la tălpi, cu vărgi lungi şi verzi. O săptămână au fost bătuţi la tălpi cu câte 100 lovituri zilnice. Constantin Cantacuzino, cel ce a fost ucis cu fiul său Ştefan, în 1716, mişcat de fratele său mai mic şi plăpând, a cerut graţia de a suporta, el, şi bastonadele acestuia, ceea ce i s-a admis; acest fapt generos mi s-a comunicat de către persoane vrednice de încredere, care erau de faţă la acel spectacol. A suportat bătaia, fără a scoate un geamăt sau o lacrimă. Minunat exemplu de mărinimie, care distinge inimile nobile de cele josnice. Dar ura nestinsă a lui Grigore Voevod nu se opri aci, ci continuă răsbunarea prin a stoarce bani şi a pedepsi pe acei ce erau suspectaţi de el. Surghiunise apoi în satele lor mulţi boieri, ceia ce în Valahia e lucru obicinuit, căci la suirea pe tron a Principelui Ştefan Cantacuzino, care urmase lui Constantin Brâncoveanu, au apărut la Curte boieri şi străini de samă, foşti exilaţi, ce nu văzusem până atunci. Sunt de altfel boieri vrednici să ocupe înalte posturi la Curte, dar cari preferă să ducă o viaţă liniştită pe moşiile lor, ocupându-se de gospodărie.

Ne întoarcem la Cantacuzini, începând cu Şerban, care fusese exilat în Candia, cucerită acum de turci. Fiind foarte manierat şi de o statură frumoasă şi impozantă, a ştiut să-şi căştige graţia unor însemnate paşale, şi să ocupe mai târziu tronul Valahiei, spre liniştea familiei sale, care începuse a respira de când în locul persecutorului lor Grigore Voevod, fu numit pe tronul ţărei Duca-Vodă. Acest Duca a fost de neam prost, dar mulţumită imensei sale averi, ajunse la strălucita situaţie de a ocupa tronul Valahiei, care nu a mai fost ocupat de persoane de neam atât de mic. Era albanez creştin, născut în satul Polidani. A fost un tânăr de toată frumuseţea, inteligent şi iscusit, şi fusese trimes de părinţii săi în Valahia pentru a învăţa o meserie. Ajunse în Bucureşti, unde se băga băiat de prăvălie la un negustor de postavuri. Se povesteşte că într-o noapte, izbucnind focul la o casă vecină de Curte, Principele care era treaz începu să dea alarma, şi intrând in odaia pajilor cari lipseau, fiind duşi în oraş la petreceri, Domnitorul, furios, a ordonat pedepsirea şi alungarea lor de la Curte, iar în locul lor să fie numiţi tineri, de orice condiţie, dar chipeşi la vedere. Între aceştia a fost ales şi Duca, care se împotrivi la început, părându-i-se mai profitabilă meseria sa. Norocul se ţinuse însă de dânsul până ajunse pe tronul ţării. Aduse atunci în ţară câteva rude, căror le încredinţa diferite posturi înalte, iar altor rude trimise daruri între care şi costume naţionale, după portul jupăneselor valahe, şi de atunci acest port s-a întins şi în ţara lor. Cum guverna ţara e uşor de înţeles. Tremurau de mânie boierii, văzându-se substituiţi cu străini, cari ocupau primele demnităţi la Curte, pe când ei fură impuşi la biruri grele. Între alţii, făcea însă umbră lui Duca Vodă, Şerban Cantacuzino, întors din exil şi cu mari legături de prietenie cu puternicii de la Constantinopol. Pusese la cale Duca Vodă suprimarea acestui Şerban, prin diferite planuri care se zădărniceau însă, căci Şerban fusese totdeauna avertizat de soţia lui Duca Vodă cu care întreţinea legături de dragoste, mai ales în lipsa lui Duca Vodă plecat la război cu polonii, alături de turci. Şerban, care era Mare Logofăt şi supraveghea nişte construcţii la Curte, avu prilejul să râvnească nu numai la doamna lui Duca, ci şi la tronul său. Voevodul, aflând de uneltirile dublului său rival, trimise ordin să fie arestat, cu gândul de a-l spânzura. Doamna lui Duca, aflând însă de acest ordin, îl comunică lui Şerban, care se hotărâ să fugă. Era în ziua Adormirii Maicii Domnului, când Şerban invitase la prânz mai mulţi boieri. În timpul mesei, se refugiase la Cotroceni, (două mile de Bucureşti, unde se vede frumoasa mănăstire, zidită apoi de el, la suirea sape tron) chemă 12 servitori din cei mai credincioşi şi îndrăzneţi şi, bine înarmaţi, fugiră călări, şi trecuseră Dunărea, urmând calea până la Adrianopol, unde se găsea atunci Sultanul şi Curtea sa.

CAPITOLUL IV.

Şerban Cantacuzino obţine tronul Valahiei.

Cu ajutorul protectorilor săi puternici, susţinut şi de multe pungi de bani, Şerban obţine tronul Valahiei şi mazilirea lui Duca Vodă. În amintirea însă a serviciilor aduse de soţia acestuia, reuşi ca Duca Vodă să fie numit pe tronul Moldovii, în locul unui domnitor care nu prea era prietenul Cantacuzinilor. I se încredinţă deci insignele domniei şi luându-şi rămas bun de la Vizir, binefăcătorul său, acesta se retrase în camera unde era şi Sultanul, care privind de la fereastră cu câtă abilitate încălecase Şerban, cu toată statura sa masivă, atrase atenţia Vizirului cu aceste cuvinte de admiraţie: Cantacuzin Şerban-Oglu, adică Cantacuzino e fiul diavolului, nume ce-a rămas, la turci, până azi, acestei familii. Porecla era potrivită căci, în zece ani de domnie, Şerban Vodă dăduse de gândit Porţii ca nici odată de când Valahia e tributară turcilor. Ajunse în Bucureşti (de unde plecase spre Moldova, cu câteva zile mai înainte, Duca Vodă), unde îşi face intrarea în aclamaţiile poporului, bucuros de a vedea pe unul de al lui pe tron, şi începe a pune ordine în afacerile ţării. Urmărea cu străşnicie împărţirea dreptăţii, îndrăzneţ în hotărâri şi nemilos la neexecutarea ordinelor, trecea chiar peste stăruinţele mamei sale. Pe cât de sever cu cei vinovaţi, pe atât de mărinimos era cu cei vrednici. Astfel îşi asigură credinţa şi dragostea miniştrilor săi, mai ales a capichihaielor ce ţinea la Poartă, doi boieri înrudiţi de aproape cu el. Pentru a-şi putea servi domnul şi a-l salva la nevoie, era necesară o vigilenţă deosebită şi o supraveghere la cele ce se petrec în jurul afacerilor Prinţului şi ale ţărei. Pentru a-l ţinea în curent, expediau ştirile prin curieri numiţi călăraşi, îmbrăcaţi tătăreşte şi prevăzuţi cu cai buni, şi înarmaţi cu sabie, arc şi săgeată. Cunoscând bine oamenii şi obiceiurile de la Curtea Sultanului, Principele. Şerban punea preţ pe tot ce se petrecea la Constantinopol şi pe lângă capichehaiele, care dispuneau de însemnate sumi de bani pentru mituirea celor din jurul Vizirului, cultiva legăturile cu vechii protectori şi căuta favoarea altora mai noi.

Turcii însă, cu toată reputaţia de barbari, au totuşi marele merit de a păstra recunoştinţă amicilor, fără deosebire de religie, şi a-i apăra la nevoie cu preţul vieţii. Prinţul Şerban avea de protector pe lângă Marele Vizir, care era pe atunci, Cara-Mustafa-Paşa şi pe Sultana-Valide, adică pe mama Sultanului. Era pe timpul asediului Vienei, când Şerban primise ordinul, ca şi Voevodul Moldovii, de a porni în fruntea unui corp de 6 până la 7000 de valahi, ceea ce execută în grabă, şi-şi stabili lagărul în marginea Vienei, unde se vede până azi o cruce care aminteşte de acest Principe mărinimos, care tributar Porţii, îmbrăţişase cauza creştină. Tunurile sale nu-şi trimeteau ghiulelele în lagărul creştin, iar activitatea sa militară contra nemţilor, ştia s-o neutralizeze. Sub pretextul de a trimite spioni să cerceteze situaţia asediaţilor, el comunică creştinilor ştiri din lagărul turcesc. Toate aceste servicii au fost apreciate de împărat, care conferi lui şi urmaşilor săi titlul de Conte al Sft. Imperiu Roman. Am văzut câteva tunuri şi un clopot, cumpărate de Prinţul Şerban de la tătarii întorşi de la asediul Vienei, şi aduse pe Dunăre n Valahia, pentru a încredinţa pe turci, că şi ai săi s-au distins prin prădarea nemţilor.

CAPITOLUL V.

Principele Şerban înfricoşează pe turci.

Întors din război, Şerban Cantacuzino găsi ţara în ordine, şi din învăţămintele culese din cele văzute, atât de la turci cit şi de la nemţi, se hotărî de a pune-în aplicare grandiosul său plan politic. Strânse pe cheltuiala sa vre-o 40.000 sârbi şi bulgari, viteji şi războinici, cari, cu toată supuşenia turcească, făceau deseori atacuri contra lor. Îi ţinea afară de ţară, gata la primul semnal. Pentru întreţinerea acestei armate, Şerban, ca să nu puie noi biruri pe ţară, recurse la următorul mijloc tributul se trimetea Porţii escortat de soldaţi de ai ţării până la Dunăre, de unde se întorceau cu chitanţă de primire din partea turcilor însărcinaţi să. ducă tributul până la locul destinat. În drum spre Adrianopol, haiducii sârbi plătiţi de Şerban atacau convoiul, şi-l prădau de pungile cu bani. Repetându-se acest sistem, turcii ameninţau pe Şerban, dar acesta răspundea răspicat, că orice s-ar întâmpla pe teritoriul turcesc priveşte numai Poarta Otomană. Turcii veniţi; la Bucureşti pentru a cere lămuriri în această privinţă, au plecat atât de înspăimântaţi de Şerban care răcnea la ei, că nu se prea zoriau a mai veni la Bucureşti, Pe când înainte agalele se îmbulzeau a veni în ţară cu diverse treburi din partea Porţii, ştiind că voevozii sunt darnici, şi nu se întorceau cu mânile goale, sub Şerban lucrurile s-au schimbat. Odată, fiind nevoie de a trimite un ordin la Bucureşti pentru a pregăti care cu provizii, nu se găsea nimeni să se grăbească a primi sarcina. Un agă mai curajos se oferi el să înfrunte pe neînfricatul Şerban, care aflând prin agenţii săi de sosirea lui, dase ordine căpitanilor de la Dunăre să fie primit şi escortat de o companie de călăraşi până :în Bucureşti, pe drumuri întortochiate, pentru a-i lungi cât mai mult calea. Turcul ajunse la Bucureşti şi se aşteptase să fie primit la Curte şi pus la tain. Ofiţeri de ai lui Şerban însă – Portarii – însărcinaţi cu primirea străinilor, îl vizitară pentru a-i ura bun venit, şi a-l întreba de scopul sosirii sale. Aga venit cu firman, ameninţa, cerând să fie primit în audienţă, dar primi răspuns, că se va avertiza pe Vodă de sosirea sa, şi el va da ordinele cuvenite, după obiceiul Curţii. Şerban Vodă îi puse la dispoziţie cuartir şi tain, şi-i trimite vorbă că nu va putea fi primit decât a doua zi. Boierii se aflau prezenţi la Curte, iar poporul umpluse împrejurimile Palatului pentru a afla scopul venirii Turcului. Un cortegiu de paici şi suliţari aduseră pe agă pe un cal superb ales din grajdurile lui Vodă, care-1 aştepta în sala de audienţă, în mijlocul boierilor. La intrarea agăi, Vodă, în picioare, nu ridică privirea spre el decât după ce termină rezolvarea câtorva hârtii care i se părură mai importante, se întoarse apoi de urează bun venit agăi, şi-l pofti să şază, poruncind să se aducă cafea, şerbet şi odogaci, după moda turcească. Se întoarse apoi către boieri şi prefăcându-se a nu fi mulţumit de executarea unor ordine, începu a răcni către ei cu atâta străşnicie, încât Turcul, care-şi pusese capul la Constantinopol că el va înspăimânta pe Vodă, la-vederea acestui Prinţ de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru, într-atâta tremura de frică că-şi fripse degetele cu cafeaua ferbinte, şi căuta să scurteze repede audienţa. Şerban Vodă atent la această scenă, îl întrebă apoi de rostul venirii. Acesta scoase din sân firmanul, şi îl înmână lui Vodă care sărută hârtia şi o duce la frunte. În picioare, Vodă şi boieri ascultară-cetirea de către Divan-Effendi şi aflând conţinutul ordinului, Şerban începuse de astă dată a răcni către Turc, imputându-i îndrăzneala de a fi adus ordinul Sultanului cu atâta întârziere, ordin executat de către ţară-de 2 zile, şi va comunica Porţii incapacitatea sa, pentru care va plăti cu capul. Fu recondus în urmă la cuartir cu acelaş ceremonial, cu obicinuitul dar: o sumă de bani, o bucată de postav şi atlas, iar a doua zi., îl porni din ţară, speriat şi confuz de cele păţite.

Aş avea multe de relatat de asprimea cu care Şerban Vodă guverna ţara, dar fiind încă în viaţă persoanele care mi le-au comunicat, nu voi nota de cât faptul, că înainte de a cere audienţă şi a intra la Domn, boierii obicinuiau a da bacşiş pajului de la uşă, pentru a afla dacă Vodă e bine dispus şi atunci, înainte de a intra, îşi făceau cruce, ca să poată trece spaima din care unii ieşeau chiar bolnavi. Patima sa-ştiu să lovească şi în duşmanii de departe. A ştiut să convingă pe Ioan Sobieschi, Regele polonilor, mâniat pe Duca Vodă al Moldovei, fostul său persecutor, ca să fie ridicat, chiar în ziua Crăciunului, din Mitropolia din Iaşi, capitala Moldovii, şi dus în Polonia ca prizonier de război, unde muri după câtva timp la Lemberg. Să recunoaştem însă şi partea bună a lui Şerban Vodă, care nu condamna la moarte fără judecata Divanului şi fără consimţimântul boierilor. Era un om vesel şi civilizat şi iubitor de străini, pentru cari era foarte generos, întreţinea şi încuraja talentele şi artele frumoase. Ajuta pe dascălii de limba greacă, în care fii de boieri învăţau gramatica, retorica şi filozofia. Introduse la Curte un sistem de viaţă mai civilizat; a fost primul care întrebuinţa tacâmuri de argint la masă. Zidi în Bucureşti un han, pentru tot felul de negustori, care poartă numele Hanul lui Şerbau Vodă şi ale cărui venituri sunt destinate mănăstirii Cotroceni, zidită şi înzestrată cu mare cheltuială tot de dânsul. Pe locul acestei mănăstiri Cotroceni se afla înainte o bisericuţă cu hramul Sfinţilor Martiri Cozma şi Damian, şi unde Şerban Vodă se ascunse de ordinul de arestare al lui Duca-Vodă; fiindcă acea zi se întâmplase a fi 15 August, clerul care avea să sfinţească mănăstirea, a convins pe Şerban să o închine Adormirii Maicii Domnului, ceea ce făcu. În general faptele sale erau călăuzite de idei generoase. Introduse în ţară ordine şi linişte, dorite de multă vreme de locuitori, întreţinea corespondenţă secretă cu diverşi prinţi creştini, şi maieu seamă cu împăratul Leopold al Austriei, cărui a trimis în misiune secretă la Viena o deputaţiune de boieri, cu daruri. A murit Şerban Vodă puţine zile după asta, otrăvit de ai săi, cum susţin unii, după o domnie de 9 l/2 ani Au rămas văduva, care trăieşte şi astăzi cu trei copii, două fete şi un fiu, adică Principele Gheorghe Cantacuzino, care locueşte cu nobila sa familie în Braşov, oraş în Transilvania, iubit şi respectat de toată lumea, în special de ofiţerii austriaci, pentru memoria părintelui său, ca şi pentru calităţile sale cu adevărat princiare.

CAPITOLUL VI.

Constantin Brâncoveanu e ales Principe al Valahiei.

Moartea neaşteptată a lui Şerban Vodă puse pe boieri în frica de a nu se trezi cu un străin pe tronul ţării. Pe de altă parte poporul, de frica năvălirii oştilor haiduceşti întreţinute de defunctul Domn, începu să aclame pe străzi pe Constantin Cantacuzino, fratele lui Şerban, cerându-l de Domn; acesta însă refuză cu hotărâre, nevoind să atragă urgia Porţii contra sa şi a ţării. Dar dorinţa generală de a vedea pe tron un Constantin, făcu ca noul Domnitor să fie ales în persoana lui Constantin Brâncoveanu, un nepot de soră al defunctului Voevod. Era atunci în vârstă de 34 ani, bărbat frumos şi iubit de popor. Ocupase înainte demnitatea de Mare Spătar şi, în urmă, de Mare Logofăt şi ducea o viaţă fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 boieri de primul rang. Unchiul său, Şerban, îl iubea mult pentru caracterul şi distincţia manierilor sale, şi-l lăuda faţă de boieri, susţinând că nimeni nu i-ar putea continua domnia cu aceiaşi pricepere. Se susţine chiar că în ultimele ceasuri, Şerban Vodă l-ar fi chemat la patul său de moarte, şi, încredinţându-i pecetea domnească, l-ar fi rugat să-şi asume sarcina domniei, pentru liniştea sa şi a ţării. Aceiaşi rugăminte i-o făcură şi boierii strânşi. la sfat în Mitropolia din Bucureşti. Brâncoveanu îi refuză cu toată hotărârea şi se rugă de a fi lăsat în: pace, căci situaţia şi veniturile sale îi permit să ducă o viaţă princiară, pe când splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbuşirii. Bietul prinţ, care a avut presimţirea tragicului său sfârşit, a cedat insistenţelor rudelor, prietenilor şi aclamaţiunilor poporului, cari i-au jurat credinţă şi ascultare.

Intrară deci toţi în biserică, unde Mitropolitul îl încinse cu sabia, îi puse cuca domnească pe cap, şi, îmbrăcat în hlamidă domnească, fu condus pe tron, unde i se dădu primul omagiu – sărutatul mânii. După ceremonie urmară funerariile lui Şerban – 3 zile după. moarte – urmat de boierime şi de noul Domn, pe jos, până la Cotroceni, unde fu îngropat, iar pe mormânt se înfipse un steag roş ce se vede până azi. Sfatul Ţării a comunicat Porţii alegerea lui Constantin Brâncoveanu, cerut de popor, şi rugă ca toate prerogativele domniei să fie recunoscute de Poartă, căreia atât ţara cît şi noul Domn rămân credincioşi, mai ales în acele vremuri de război. Turcii aprobară alegerea şi trimiseră lui Constantin Brâncoveanu insignele domniei. Pe de altă parte Brâncoveanu înştiinţează de suirea sa pe tron şi pe împăratul Leopold al Austriei, printr-o scrisoare omagială, expediată în grabă cu doi boieri, cu ordinul de a ajunge pe cei patru boieri trimeşi în misiune de Şerban Vodă. Aceştia au fost ajunşi nu departe de Buda, unde li se comunică moartea lui; Şerban şi ordinul lui Brâncoveanu de a ii se remite lor darurile, ce vor fi duse de ei împăratului, în, numele noului domn.

La început solii lui Şerban opuseră împotrivire, dar ajunşi la Viena, predară darurile celor 2 boieri, iar ei se întoarseră şi rămaseră în Transilvania, de frica lui Brâncoveanu, ca fiind partizanii lui Şerban.

Principesa văduvă, cu fii ei, care luase parte la înmormântarea soţului, a rămas la Mănăstirea Cotroceni pentru a îngriji de slujbele religioase, dar Brâncoveanu o puse sub supravegherea unei gărzi de 50 soldaţi, şi-i ceru 300 pungi pentru propria ei salvare, Brâncoveanu intenţiona să întrebuinţeze aceşti bani pentru a tempera pe puternicii de la Poartă, cari căutau cu tot dinadinsul să puie mâna pe prinţul Gheorghe, fiul lui Şerban, care era atunci în vrâstă de 8 ani. Văduva lui Şerban ceruse atunci în grabă ajutor de la Constantin Bălăceanu, ginerele ei, care se afla în Transilvania, şi care făcuse parte din prima solie a celor 4 boieri. Îl informă prin emisari de pericolul în care se găsesc, atât ei cît şi bogăţiile lor, dacă vor cădea în mâna turcilor, cari considerau pe Şerban ca rebel faţă de Poartă.

Bălăceanu avea de soţie pe o fiică a lui Şerban, şi nu era deci partizanul noul Domn; reuşise chiar să convingă pe nemţi de a trimite în Valahi a 7 – 8 regimente sub comanda Generalului Heisler, care eliberă pe Principesa-văduvă cu fii ei, şi rădică avuţiile care nu prea erau de dispreţuit, şi-i conduse până la Braşov, unde se găsesc până azi. Brâncoveanu strânse oştire, dar nu se grăbi să dea piept cu regimentele nemţeşti, ci se retrase în ţară, dând însă de ştire turcilor de intrarea lor. La aflarea acestei ştiri, turcii, foarte furioşi, învinuiră pe Brâncoveanu de incapacitate, dar acesta se apără cu abilitate, că nu se putea opune unui duşman superior ca număr. Şase săptămâni rămaseră nemţii în Bucureşti, dar aflând de apropierea unei armate de 50.000 de turci şi tătari, precum şi de ajutorul de 10.000 – unguri răsvrătiţi, sub comanda contelui Tekeli, proclamat de turci la Alba Iulia Principe al Transilvaniei, nemţii se retraseră în munţii Valahiei şi ceruseră ajutor din Transilvania.

Ajunşi însă în munţii Branului, nemţii se văzură anticipaţi de turci, cari sosiseră înaintea lor pe un drum mai scurt dar mai răpos, dar fără a-şi pierde cumpătul şi cu toată inferioritatea numerică, nemţii dădură piept cu turcii şi victoria ar fi fost de partea lor, dacă ungurii sosiţi în ajutorul lor n-ar fi fugit chiar la începutul luptei. Generalul Heisler fu făcut prizonier, iar Bălăceanu, pe când se sili să descalice de pe cal care se afundase într-o mocirlă, fu ucis. Ştirea fiind adusă lui Brâncoveanu care urmărea lupta, împreună cu câţiva ofiţeri turci, de pe vârful unui munte vecin, el ordonă să i se aducă capul lui Bălăceanu. Fu adus înaintea sa şi generalul Heisler, cărui trimise însă vorbă în taină, să fie încredinţat, că prinţul Brâncoveanu va lucra pentru eliberarea sa, ceea ce şi făcu. Turcii semeţindu-se după victorie, înaintară în Transilvania şi intrară în Alba Iulia, unde proclamară de Principe al Transilvaniei pe Tekeli. Dar bucuria lor nu fu de lungă durată, căci la ştirea că un corp de armată austriac se afla în apropiere, o luară la fugă înapoi cu atâta iuţeală, că ajunseră în Făgăraş, care fusese atunci în puterea lor, după o zi şi o noapte, în loc de cel puţin 3 zile. Turcii şi tătarii se înapoiară apoi în ţările lor, iar Brâncoveanu şi Tekeli cu ungurii săi rămaseră în Valahia, unde fură cartiruiţi prin sate, unde se purtară ca în ţară duşmană, cauzând mari neajunsuri populaţiei. Aici arătase Brâncoveanu isteţimea sa politică, recunoscută de turci ca şi de nemţi, cît şi de populaţia ţării care se văzu liberată de oaspeţii unguri. Se plânse Porţii că tekelianii ruinează ţara prin jafurile lor, şi că supuşii săi fug peste graniţă, şi dacă starea aceasta va continua îi va fi imposibil să plătească tributul. Răspunsul Porţii sosi, că: Cine, sub pretext de refugiu prietinesc, se poartă ostil în ţara voastră, merită să fie tratat ca inamic: aveţi autoritatea şi aplicaţi-o după nevoie. Brâncoveanu scrise în secret şi nemţilor, că va extermina pe rebelii unguri şi va îndepărta pe Tekeli. împărţise deci oştire prin satele unde se aflau ungurii, şi ucise o mare parte din ei, iar restul scăpă prin fugă în Moldova sau Turcia. Tekeli văzându-se singur şi fără putere, plecă la Constantinopol, de unde Poarta îl îndrumează cu familia sa spre Nicomedia, unde-şi sfârşi zilele, uitat de lume. Restabilind liniştea în ţară, spre mulţumirea cel puţin aparentă a turcilor, Brâncoveanu cultivă relaţiile cu austriacii şi cu potentaţii creştini, întreţinând cu ei intimă corespondenţă şi informându-i de planurile turcilor. În acest scop el ţinea la Constantinopol doi din cei mai fideli boieri, afară de alţi partizani, cari-l costau sumi considerabile,

Valahia e situată între două împărăţii cu care formează o balanţă: Principele trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească, după pilda cu Nicolai Mavrocordat, de care vom vorbi mai departe. În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor. E vie încă amintirea tragicului sfârşit, din anul trecut, al Principelui Ştefan Cantacuzino, şi doi ani mai înainte cel al lui Brâncoveanu. Detronarea acestuia s-a mai putut evita odată, numai cu puterea aurului, distribuit atunci puternicilor de la Curtea Otomană.

CAPITOLUL VII.

Chemarea lui Brâncoveanu la Adrianopol.

La relatarea acestui fapt, trebuiesc ţinute în samă informaţiile procurate de Dl. Iacopo Pilarino – cetăţean al republicii veneţiene – fost Prim medic în Valahia al Principelui Şerban Cantacuzino, şi apoi al lui Brâncoveanu. În anul 1703, luna April, soseşte la Dunăre un Imbrohor, trimis de Sultan. Sosirea sa neaşteptată surprinse pe toată lumea şi mai ales pe Vodă, care nu fusese informat de Capichihaelele sale de la Adrianopol, unde se afla atunci reşedinţa Curţii Imperiale. La marginea Bucureştiului îl întâmpină Brâncoveanu cu cuvenitele onoruri, şi îl conduse până la Palat, unde Imbrohorul îi prezintă firmanul de a porni fără zăbavă la Adrianopol, pentru a prezenta omagiile cuvenite Suveranului său. A doua zi însă Principele, îmbolnăvindu-se, capătă febră, iar a treia zi faţa i se umflă. Doctorul Pilarino, cu experienţa sa, văzu imediat că e vorba de un erizipel, şi în scurt timp, în două săptămâni, vindecă tumoarea şi durerile Principelui pe care lumea îl credea pierdut, iar după alte două de convalescenţă, Brâncoveanu era gata de drum. În acest timp Imbrohorul, încurcat de situaţie şi bănuind că boala e simulată, ceruse să vază pe Prinţ, dar rămase uimit văzându-l umflat la cap, obraz şi gât, de abia recunoscându-l. Odată restabilit, Brâncoveanu urmat de suită pompoasă compusă din oşteni, boierime, slugi şi alţi curteni, făcuse drumul, după indicaţiile medicului Pilarino care îl întovărăşise, cu mare .băgare de seamă, în timp de 30 zile, în loc de cele 10 obicinuite. Scopul trăgânărei însă era să câştige timpul necesar, în care amicii săi să obţie la Poartă ca totul să se sfârşească cu bine.

Dar Marele Vizir, Rami Paşa, şi sfetnicul său favorit bătrânul Mavrocordat, duşmanii săi neîmpăcaţi, nu se lăsau înduplecaţi de nimic, şi ţinteau la marea avere a lui Brâncoveanu şi la depunerea sa de pe tronul Valahiei, Brâncoveanu cunoştea de mult gândul rău al Vizirului şi uneltirile lui Mavrocordat, şi nu se hotărî a executa firmanul de a pleca din Bucureşti, de cît după ce primise scrisori de încurajare din partea altor puternici din jurul Sultanului, ca muftiul Kislar Aga, Ali-Silictar Aga (mai târziu mare vizir), Hasan Paşa, cumnat cu Sultanul, cari-l îndemnau să vie neapărat la Adrianopol, încrezându-se în puterea lor. Brâncoveanu ajunse la Adrianopol şi-şi întinse corturile la două mile de oraş. Aici primi vizita lui Mavrocordat, şi după lungi convorbiri, Brâncoveanu reuşeşte să-l câştige de partea sa. Apoi, cu câţiva boieri, se mută în oraş în casa Mitropolitului grec, iar după 8 zile e primit în primă audienţă de Marele Vizir, care după sfatul lui Mavrocordat îl îmbracă cu caftan împreună cu principalii boieri din suita sa, şi-l asigură de reconfirmarea tronului. Cunoştea Vizirul dispoziţia Sultanului în urma intervenţiilor muftiului şi ale celorlalţi binevoitori ai lui Brâncoveanu, şi fu silit să-şi ascundă gândul şi să asigure pe Brâncoveanu că chemarea sa la Adrianopol, nu avea alt scop decât de a convinge personal pe Sultan de neadevărurile inamicilor, carv-l acuzară de nesupunere faţă de Poartă. Fu introdus apoi în audienţă la Sultan, care îi confirmă tronul şi-l îmbracă, ca şi pe boieri, cu. caftan, şi fu condus cu mare pompă la locuinţa sa, pe un cal de rasă ales din grajdurile împărăteşti şi cu surguciul pe cap, semnul demnităţii şi al investirii.

Se cuvine, a reaminti că Poarta exercită drepturi absolute asupra Valahiei şi Moldovii, asupra domnitorului şi a boierilor, dispunând de viaţa şi averile lor. De notat că numai Principele are voie să întrebuinţeze sigiliul cu ceară roşie, iar scrisorile adresate lui, fie chiar de miniştrii săi, trebuie să aibă pe plic câte o cruce în cele patru colţuri, şi o a cincea la mijloc.

Brâncoveanu odată reconfirmat, se grăbi a se întoarce în ţară, făcând drumul numai în şase zile, pentru a-şi revedea cât mai repede familia şi supuşii săi şi a eşi din painjenişul de intrigi care avea să-l coste averea, libertatea şi chiar viaţa, îndată după plecarea sa însă, izbucni revolta ienicerilor în Constantinopol, cari porniră în marş spre Adrianopol, sub pretextul de a înlocui pe noi miniştrii, mai cu seamă pe muftiu, precum şi pe Sultanul Mustafa. Revolta se întinse şi în rândurile gărzii Sultanului, care cu steagurile desfăşurate intrară împreună în Adrianopol, asediară Palatul şi puseră la închisoare pe Sultan, unde şi muri după puţină vreme, iar în locul lui fu scos din închisoare fratele acestuia, Ahmet, care fu proclamat împărat. Dacă Principele ar fi fost surprins de aceste evenimente, sfârşitul său era inevitabil, ca partizan al lui Mustafa Dar ajuns în ţară şi aflând de schimbările de la Poartă, scrise capichihaelor, de a se adapta noii situaţii, şi în locul foştilor protectori să-şi procure alţii-mai cu seamă să câştige favoarea Sultanei Valide. Pentru cumpărarea noilor potentaţi impuse ţării noi biruri, dar suportabile, ceea ce făcu poporul să spuie că: „Principele Constantin Brâncoveanu jumuleşte ţarea fără s-o facă să ţipe". Mai stărui în politica externă de apropriere cu suveranii creştini, întreţinând cu ei corespondenţă prin secretari pentru limbile italiană, latină, germană şi polonă, afară de greceşte şi turceşte.

Secretarii erau puşi sub ordinele lui Constantin Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu, care dirija corespondenţa, cu toată fricţiunea între aceste două familii întreţinută de uneltirile unor boieri, cari au dus la ruină ambele dinastii. Fapt este că Principele Brâncoveanu acordă Cantacuzinilor cele mai de seamă demnităţi, şi păstra un respect deosebit pentru cei doi unchi ai săi, Constantin şi Mihai, fraţii lui Şerban Cantacuzino, cari fură spânzuraţi în anul 1716, unul Ia Constantinopol şi celălalt la Adrianopol, după cum vom arăta mai departe,

Din cauza acestei discordii, moscoviţii, cari ajunseră în 1711 până la hotarele Valahiei, s-au văzut înşelaţi în speranţa lor de a căpăta proviziile promise de către ţară, Cu ocazia acestei intrări a ruşilor, Poarta ordonă lui Brâncoveanu să fie gata de război. Comandant al oştilor fu numit Spătarul Toma Cantacuzino, nepot de frate al lui Şerban Vodă, care-şi stabileşte tabăra la Gura Urlaţilor, 8 ore de drum de Târgovişte. Era acel spătar om ales şi curagios, cunoscând la perfecţie limbile latină şi italiană, şi posedând o cultură variată. Aici, la Gura Urlaţilor, ţinu Brâncoveanu sfat cu boierii în privinţa aprovizionării ruşilor. Se hotărî să li se comunice, că nu li se poate da merinde, decât după ocuparea ţării şi apărarea ei contra turcilor, cari ar pustii-o în caz de ajutorarea inamicului lor. Ruşii, lipsiţi de cele necesare, încheiară pacea cum putură. Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovii, trecuse de partea ruşilor, iar spătarul Toma Cantacuzino sub pretextul de a se odihni noaptea în conacul său de pe o colină învecinată, lăsase ordinele necesare ofiţerilor săi, şi părăsindu-şi soţia, cărei lăsase anume instrucţiuni, trecu cu câţiva partizani frontul, punându-se la ordinele ţarului, unde fu primit şi răsplătit pentru devotamentul său. Brâncoveanu, consternat de fapta nebănuită a spătarului, plângea de durere, aşteptându-se la răzbunarea turcilor. De frica unei nenorociri obţinu prin capichihaelele de la Adrianopol, cu preţul unei sumi considerabile, permisiunea de a merge la Târgovişte, unde ajunse în ajunul Sft. Petru, după stilul vechi.

Nenorocitele împrejurări ale ultimului timp îl făcură să se gândească serios la găsirea unui adăpost mai sigur, unde să se retragă cu numeroasa sa familie. Investise dinainte o parte din averea sa la băncile din Viena şi Veneţia, şi cumpără şi în Transilvania moşii, între cari două cari se numesc Sâmbăta, unde începu clădirea unui palat, căci amintirea groazei din anul 1703, când fu chemat la Adrianopol, nu-i dădea linişte, şi ţintea la unicul scop de a fugi. Totuşi nu se putea hotărî să părăsească ţara şi imensa avere strămoşească pentru a trăi în ţări străine, cu sarcina unei grele familii compusă din soţie, patru fii şi şase fiice, toate măritate, afară de prima care era văduvă. Ar fi putut totuşi birui greutăţile, dacă avea mai buni miniştri şi mai puţini duşmani, înlăuntrul ţării cât şi în afară, cari intrigaseră până la exterminarea sa.

Brâncoveanu era de o fire atât de naivă, că nu credea în posibilitatea unei trădări. Observai cu surprindere că la Curtea sa nu se ştia ce e secret de Stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol, şi se şi colportau prin dughenile oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare, îmi amintesc să fi cetit eu însu-mi, la Târgovişte unde se afla Prinţul, o gazetă, în 1713, tipărită la … … cu următoarea ştire: Aflăm din Valahia, că în. Constantinopol etc. etc. O ştire de mică importanţă, dar urmări funeste au dovedit însă că turcii, căror duşmanii lui Brâncoveanu trimeteau acele gazete, dădeau toată atenţiunea acelor ştiri. Dar acestea nu însemnau mare lucru pe lângă cursele întinse de acei ce rod ca viermii rădăcina ţării, şi cari erau invidioşi de mărinimia şi strălucirea lui Brâncoveanu. Era aproape de al 60-lea an al vieţii şi al 25-lea al guvernării sale, când hotărâse căsătoria celui de al treilea fiu al său, prinţul Radu, cu fata lui Antioh, fostul Domnitor al Moldovei care trăia la Constantinopol, şi frate cu Dimitrie Cantemir care a fugit la ruşi. Printr-o scrisoare respectuoasă comunică hotărârea sa lui Ali Paşa, Marele Vizir, care căzu apoi în lupta de la Petervaradin ucis de nemţi la 5 August 1716, zi glorioasă pentru lumea creştină, şi triumfătoare pentru Serenisimul Principe Eugen. Iată conţinutul: „Că din graţia divină având patru fii, şi fiind hotărâtă de soţie, de multă vreme, celui de al treilea fiu, fiica lui Antioh Cantemir; de oarece însă Dimitri, Principele Moldovei, unchiul ei, s-a declarat rebel faţă de Poartă, părăsind ţara şi trecând la ruşi, deci fidelitatea sa fără prihană faţa de Sultan, Suveranul său, îl face, cu drept cuvânt, să se teamă ca această căsătorie proiectată să nu pricinuiască vre-o bănuială. Dacă astfel este cazul, e gata să anuleze contractul de căsătorie, cu toate că e contra datinilor".

Scrisoarea era întovărăşită de un dar de 4000 galbeni şi o frumoasă blană de samur. Turcul rămase surprins de atâta generozitate, şi discutând cu un subaltern, îi zise: «Eu nu ştiu ce trebuie să cred de Voevodul Valahiei – Brâncoveanu: trebue să-l apreciez ca pe un om bun, de vreme ce adesea îmi trimite daruri; în afară de tributul plătit la timp, îngrijeşte apoi de-care de provizii, şi tot ce-i cere stăpânul nostru; pe de altă parte am şi motive să-l cred de om rău, constatând acuzările ce-mi parvin din Valahia. Va trebui deci supraveghiat bine, pentru a putea lua măsuri potrivite». Nu acceptă decât blana, asigurând pe Brâncoveanu de solicitudinea şi protecţia sa. În privinţa căsătoriei, Vizirul îi trimite o scrisoare de felicitare spunându-i: «Ca să trimeată cu cea mai mare pompă cum se cuvine unui prinţ de rangul său, a se lua soţia, care să fie condusă din Constantinopol până în Valahia cu un cortegiu măreţ; să celebreze nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci, prin graţia lui Dumnezeu, Poarta fiind în pace cu toată lumea, se poate bucura şi el de aceiaşi linişte în ţara sa, fără a se teme de război».

Cine examinează bine senzul acestei scrisori, şi ceia ce se întâmplă lui Brâncoveanu câteva luni mai târziu, uşor va apreţia sistemul politicei turceşti. Memoria lui Şerban Cantacuzino e încă vie în mintea lor. Maxima lor politică e prefăcătoria, de care au uzat şi la întronarea lui Brâncoveanu, ales fără avizul Porţii, şi dacă n-a fost depus la chemarea sa în Adrianopol, la 1703, singurul motiv a fost că turcii aşteptară de la el o acumulare de mai mari averi. Lăcomia fără saţ a Sultanului Achmet nu pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin-Bei adică Prinţul Aurului, numit astfel pentru dărnicia faţă de oricare turc care obţinea favoarea să fie trimis în "Valahia, pentru a putea strânge avere. În schimb se imputa lui Brâncoveanu zgârcenia, acolo unde nu era nevoie. Să ne întoarcem la Ali Paşa, marele vizir, care luase toate măsurile, ca să fie înlăturat orice obstacol în vederea războiului ce pusese la cale contra principilor creştini. Se ştia de persoane iniţiate că, îndată după pacea cu ruşii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o năpraznică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi că pregătise lista celora ce trebuiau să piară ca rebeli faţă de Poartă. Vestitele bogăţii ale lui Brâncoveanu şi politica rafinată a Cantacuzinilor erau un obstacol pentru succesul războiului, pregătit în secret contra veneţienilor: nu erau sigur turcii de sinceritatea rivalităţii între aceste două familii. Puseră deci totul în mişcare pentru a urmări activitatea lor. Nu a fost prea greu Vizirului să afle chiar mai mult de cât spera. Cunoscuta nestatornicie a valahilor, rămasă aproape ereditară la unele familii, dăinueşte până azi, şi numai din respect pentru ele trec numele lor sub tăcere. Marele vizir plănuia să fie readuse în Valahia bogăţiile lui Brâncoveanu şi ale boierilor, care au fost evacuate în Transilvania de frica turcilor şi a tătarilor, în războiul lor cu ruşii.

Acel ce a procurat toate informaţiile Vizirului asupra bogăţiilor evacuate, era persoană din sferele înalte, şi, se afla refugiat în Transilvania în urma evenimentelor ruseşti; nu era valah, dar numele lui se trecea sub-tăcere. El primea instrucţiuni din Valahia pentru urzirea infamei sale trădări. A comandat, sub pretextul unei însărcinări, câteva sigilii de ale marilor boieri, de care se servi mai târziu, ca să poată dovedi următoarele acuzări contra bietului Principe Brâncoveanu.

CAPITOLUL VIII.

Capetele de acuzare trimise Porţii Otomane contra Principelui Brâncoveanu

Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura ştiri privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene.

Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Ca, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cît şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania, unde spre acest scop.

Al cincilea, a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.

Al şaselea. Că a depus sumi mari, nu numai la Viena dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimtimîntul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trimbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.

Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monete de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 pină la 10 galbeni una.

Iată aci tiparul unei astfel de monete, ce mi-a căzut întâmplător în mână, şi pe care am crezut nimerit a o reda. Din aceste monete s-a trimis una la Constantinopol pentru dovedirea existenţii lor. Restul monetelor a fost găsit în tezaurul lui Brâncoveanu după depunerea sa, împreună cu multe juvaieruri de o valoare considerabilă. Pentru scopul acestor medalii, părerile sunt diferite, dar cea mai curentă e următoarea: în ziua Adormirii; Maicii Domnului, în anul 1714, intrând în al 6O-lea aa. de vrâstă şi al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea zi un banchet solemn, la sfârşitul căruia avea să ofere floarei nobilimii sale medaliile de mai sus, dar vai! exact în acea zi, văzu căderea capetelor celor 4 fii ai săi, după care căzu şi capul său la picioarele călăului, cum vom vedea în capitolul XI.

Acestea au fost principalele capete de acuzare trimise Porţii cu scopul de a extermina, împreună cu toată familia sa, pe unul din cei mai buni domni ce a avut Valahia. Marele Vizir ştia că Brâncoveanu trimise la Constantinopol pe una din fiicele sale cu soţul ei, să aducă în Valahia pe Doamna sa şi pentru a nu pierde timpul, luase toate măsurile ca cel însărcinat cu detronarea – capugiul – să ajungă la Bucureşti în Săptămâna Sfântă, când creştinii sunt ocupaţi cu slujbele bisericeşti. Cu toată tăinuirea Marelui Vizir, un grec, prieten al lui Brâncoveanu, află de cele puse la cale, şi iată cum:

Un turc din familia caimacamului din Constantinopol îmbolnăvindu-se, fu vizitat de un prieten, secretar al Vizirului. Discutând de noutăţile zilei secretarul împărtăşeşte bolnavului, între altele, că Vlach-beiul (Principele Valahiei) a fost declarat rebel, şi în scurt timp va fi adus la Constantinopol cu familia sa, iar imensele sale avuţii vor fi depuse în tezaurul Sultanului. Rămase numai, desemnarea capugiului pentru executarea ordinului. La această mărturisire a fost de faţă şi medicul turcului, doctorul Antonio Corect, care a trăit în Valahia acum câţiva ani, şi care mi-a declarat că a studiat la Roma şi cunoaşte limbile latină şi greacă. Doctorul se prefăcu a nu băga în seamă convorbirea dintre turci, şi prepara un medicament pentru bolnav. Ieşind de la bolnav găsi pe celălalt grec, amicul său, cărui împărtăşi tot ce auzise, conjurându-l a nu destăinui numele său. Acesta scrise în toată graba lui Brâncoveanu, informîndu-l de toate cele puse la cale, pentru a lua măsurile necesare, situaţia sa fiind foarte gravă. Principele cetise scrisoarea în prezenţa câtorva miniştri şi le ceru părerea dacă scrisoarea trebuie luată ca atare, întrucât Vizirul îi scrisese de curând, îndemnându-l a trimite după mireasă şi a celebra nunta în toată voia. Unii dintre aceşti miniştri, între cari unul care muri decapitat sub ochii Voevodului, răspunseră:

„Alteţă, Pastele e aproape. Grecul neavând bani de sărbători, s-a servit de acest pretext ipocrit şi zelos, ca să stoarcă bani. Atunci Principele, aruncând scrisoarea cu dispreţ, zise: ducă-se dracului acest cobitor de veşti rele! Dacă n-a găsit decât un astfel de pretext, nu va căpăta nici un ban.

Principele avea motiv de a nu da crezare ştirii, mai ales că nu primise confirmarea ei de la agenţii săi din Constantinopol. Doamna Măria însă era de părere ca o astfel de veste trebuie să aibă o bază adevărată, şi propuse mutarea lor, pentru câtva timp, la Târgovişte (de unde sosiseră de abia câteva săptămâni înainte) aşteptând acolo desfăşurarea lucrurilor. Grecul scrise din nou Principelui dar fără folos, căci vicleana scrisoare a Vizirului adormise vigilenţa Principelui, până nu simţi sabia tăind capetele celor patru nevinovaţi feciori ai săi, şi aceiaş sabie pe grumazul său. În aceste zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voevodului, Doamna Stanca, care în agonie chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care zmunceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore. Acest fapt mi-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tatălui lor. În ziua înmormântărei Principesei, care avu loc în biserica metropolitană din Bucureşti, aflai de un alt caz memorabil, vrednic de a fi notat. Mitropolia e pe vârful unui deal. În vale e palatul Brâncovenesc. În afara porţii palatului se află o cruce de piatră albă, cu o inscripţie în limba valahă, că-n acelaş loc tatăl Principelui a fost tăiat în bucăţi de dorobanţii răsculaţi contra sa. Principele Constantin scoborând călare de la Mitropolie, cu tot alaiul pompos, în dreptul aceleiaşi cruci, o găină îi zbură pe braţ; acest semn a fost atribuit unei iminente nenorociri, căci întâmplările cele mai simple sunt efectele misterioase ale Providenţei.

CAPITOLUL IX.

Detronarea Principelui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel faţă de Poarta Otomană.

Era în ziua de Marţi 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti după calendarul nostru latin, şi în 23 Martie după cel vechi, în Marţia Sfântă la ortodoxi, când ajunse în Bucureşti, de la Constantiaopol, capugiul Mustafa-aga. Era unul din cei mai vechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Marele Vizir, pentru ca sosirea sa să nu înspăimânte pe Domnitor. Acesta îi trimese, după obicei, ofiţeri pentru a-l saluta şi a îngriji de tot ce avea nevoie, întrebîndu-l dacă doreşte a fi primit imediat, la Curte, în audienţă. Turcul răspunse cu fineţă că nu are nici o afacere urgentă, fiind însă în trecere spre Hotin, şi fiind obosit, iar ziua fiind spre sfârşite, ar dori să vadă pe Principe a doua zi dimineaţă. A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţă unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei şi urându-i bun venit îl pofteşte să şadă. Turcul răspunse că nu este timp de şezut, şi fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supuie voinţii divine şi să asculte de ordinele Sultanului, şi scoţând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoştinţa sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în aşa fel serviciile aduse împărăţiei în 25 şi mai bine de ani, şi voind a se aşeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.

Fură chemaţi în grabă principalii boieri şi Mitropolitul, şi-n prezenţa lor fu citit firmanul, în virtutea căruia Voevodul Constantin Brâncoveanu e declarat cu toată familia sa hain, adică rebel, şi deci detronat. De notat că Mustafa-aga, înainte de a pleca de la Marele Vizir, îl întrebă umil ce măsuri se ia în cazul unei provocări de răsvrătire a poporului de către Brâncoveanu, prin aruncare de bani prin ferestre, în momentul cetirii firmanului de detronare. Vizirul îi puse la dispoziţie câţiva slujitori din cei mai fideli şi curajoşi, şi bine înarmaţi, cari vor păzi la uşa sălii de audienţă în timpul cetirii firmanului, şi cari la cel mai mic tumult vor ucide pe Principe şi pe toţi acei ce vor încerca să-l apere.

Am văzut eu însu-mi şase din slujitorii cari nu lăsau pe nimeni să pătrundă în sală, ca să nu comunice cu. bietul Brâncoveanu, şi nu plecară de la uşă până ce acesta nu fu dat în paza boierilor cari aveau Ordin straşnic din partea Sultanului, ca prin semnătură cu sigiliul lor, să se declare răspunzători, cu viaţa şi averea, de fuga lui Brâncoveanu. Într-atâta era grija turcilor! Pentru mai mare precauţiune fu chemat corpul negustorilor, cărui se aduse la cunoştinţă prin formulă solemnă, ca să se constituie garant pentru boieri. În urma acestor precauţiuni capugiul porni să sigileze vistieria şi apoi tezaurul privat al Principelui, adecă Cămara, şi după ce mai dăduse anumite ordine se înapoiază la locuinţa sa.

Bietul Principe se retrase în odăile sale, cu sufletul agitat de gânduri triste: îndoială, gelozie, frică şi speranţe. îşi aminti de scrisoarea amicului său din Consiantinopol şi se căi de a nu-l fi ascultat. Nesfârşită era însă jalea când se înapoiră acasă Doamna sa cu cei 4 fii şi tot atâtea fiice, care erau consternate, neştiind unde se va termina nenorocirea. Plângeau de compătimirea lor şi persoanele cari, din curiozitate, intrară în odăile lor.

În Bucureşti era mare agitaţie. Fel de fel de versiuni circulau. Se zvonea de o încercare de fugă a lui Brâncoveanu, ceea ce nu corespundea adevărului, căci însu-şi el convinse pe fiul său Prinţul Ştefăniţă de a renunţa la intenţiunea sa de a fugi în Transilvania, iar de acolo, prin Viena, în Italia, căci, fără îndoială, turcii au dat ordine riguroase tuturor punctelor de graniţă pentru a opri pe oricine va încerca să treacă fără paşaport, iar reuşita fugii ar îndârji şi mai mult pe turci. Inamicii lui Brâncoveanu, pe de altă parte, pentru a-i sugera că fuga i-ar fi imposibilă şi pentru a înfricoşa populaţia, au lansat ştirea în Bucureşti că un corp de 12,000 turci stă gata de marş pentru a trece ţara prin foc şi sabie, în cazul unei încercări de rebeliune.

Adevărul era că venea imbrohorul, adecă şeful grajdurilor împărăteşti, cu oareşicare suită, pentru a asista la alegerea noului Domnitor. Primise ştirea din partea capugiului că detronarea s-a săvârşit fără nici un incident, şi poate porni spre Bucureşti pentru a executa ordinele Porţii. În dimineaţa zilei următoare, care era de două ori solemnă, fiind Joia Mare şi Buna-Vestire, boierii ieşiră călări în întâmpinarea imbrohorului, care fu salutat respectos şi condus la locuinţa, pregătită. Aici, înainte de a se despărţi de boieri, îi ordonă în mod sever ca la ora prânzului să fie din nou prezenţi, pentru a se pune de acord asupra, persoanei noului ales.

CAPITOLUL X.

Ştefan Cantacuzino ales Principe al Valahiei.

La ora fixată boierii se adunară la locuinţa capugiului, care se interesă de numele şi titlul fiecărui în parte, încercară ei să aleagă pe unul dintre ai lor, dar niciunul nu fu aprobat de Turc. La urmă, adresându-se boierilor, întrebă care din ei e Marele Spătar Ştefan Cantacuzino şi, punând mâna pe umărul acestuia, îl declară Domnitor al Valahiei şi ordonă boierilor să încalece şi să-l conducă la Curte. Unii începură a bănui că totul a fost pus la cale, în ţară, de Cantacuzini, şi înfăpuit apoi la Constantinopol.

Neavând pe loc caftanul de domnitor, care se afla sub sigiliu în tezaur, Turcul scoase propria lui haină pe care o puse pe umerii lui Cantacuzino. Dar înainte de a se porni alaiul, se aduse caftanul de mare spătar, de care noul voevod se servia înainte în funcţiunile solemne şi, la sunetul muzicii şi cu un ceremonial repede improvizat, fu condus la Curte. Fu primit în biserică de către Mitropolit şi prelaţi, cari oficiară slujba cuvenită situaţiunii, şi condus apoi sus, în palat, în marea sală a Divanului, şi aşezat pe tronul acoperit cu catifea roşie, Turcul ceti firmanul care declară pe Ştefan Cantacuzino Domn al Valahei în locul lui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel faţă de Poarta Otomană. Se sloboziră şi tunurile, iar boierimea îi prezintă omagiile cu sărutatul mânii.

Ce privelişte rară! ce schimbare unică! în acelaş-timp, doi Voevozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaş teatru două scene cu totul opuse: aceia a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe; dincolo tristeţă şi consternare, cu nesfârşite gânduri negre.

Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu In apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţa sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin. După acest schimb de politeţe, Principele Ştefan se retrase în apartamentul său, şi aşezându-se pe tron începu împărţirea demnităţilor care erau până acum ocupate de oamenii lui Brâncoveanu, ceiace impresiona neplăcut pe mulţi, cuvenindu-se ca, cel puţin până la plecarea lui Brâncoveanu şi în vederea rudeniei cu el, să nu fi făcut nici o schimbare.

A doua zi, Vinerea Mare, la ora 9 sară, Principele Brâncoveanu cu cei 4 fii fură duşi la Constantinopol către o moarte fără milă. Nu putuse obţine amânarea plecării până după sărbători. Inamicii săi sugerară imbrohorului pericolul unei astfel de amânări prin sosirea nemţilor, cari l-ar putea elibera. Principele Ştefan îl conduse cu capul gol până la carată. La scoborârea scării din Curte, Brâncoveanu îi adresă următoarele cuvinte precise: Finule Ştefan dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine.

Porni deci bietul Principe, cu Doamna sa, cu cei 4 fii, Doamna celui mai vrâstnic cu un băeţaş al lor, precum şi 4 gineri, rămânând în Bucureşti soţiile a-cestora cu copiii. Capugiul conduse convoiul, care parcurse drumul noaptea, până la Rusciuc, dincolo de Dunăre, unde ajunse a doua zi dimineaţă, prima zi de Paşti.

În aceiaşi zi de Paşti avu loc la Constantinopol arestarea fiicei lui Brâncoveanu, care sosise de curând cu soţul ei să conducă în Valahia fata lui Cantemir, logodnica fratelui ei. Neştiind de detronarea părintelui ei, ştire parvenită la Constantinopol după patru zile, Principesa, înapoiată de la Patriarhie unde ascultase liturghia de Paşti, găsi casa plină de turci cari o despoiară de toate bijuteriile, rădicară tot ce găsiră şi o închiseră în apartamentul femeilor din închisoarea Ceauş-Emini, iar pe soţul ei la Başbaclnculi, adică la executorul debitorilor Sultanului.

După aproape trei săptămâni de drum ajunse la Constantinopol şi Brâncoveanu cu toată familia sa, şi în loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, fu condus direct la închisoarea „Cele şapte turnuri", într-un loc întunecos, exceptând pe Doamna, nora cu copilul şi fiica, care fură închise într-un loc mai înalt şi mai luminos. Bagajele au fost depuse în altă parte, din ordinul tefterdarului.

Şi iată deci un prinţ bogat, obicinuit din copilărie cu fast şi strălucire, redus, după 25 ani de domnie, la o haină mizerabilă, căci turcii l-au dezbrăcat de cele domneşti cu care plecase din Bucureşti. Percheziţii severe se făcură tuturor pentru a găsi lucruri de preţ, iar imbrohorul, rămas în acest scop în Valahia, dase severe înştiinţări publice de a se denunţa, sub pedeapsă de moarte, până la data cutare, orice cunoştinţă despre averea lui Brâncoveanu.

Mulţi se supuseră proclamaţiei; unii pentru a intra în graţiile noului domnitor sau de frica pedepsei, alţii în fine din dorinţa de a grăbi desfiinţarea lui Brâncoveanu, Dintre boierii mai intimi fură arestaţi şi trimişi la Constantinopol, vistiernicul secret al lui Brâncoveanu şi primul său ministru, Văcărescu, căruia se tăie capul în prezenţa fostului său domnitor, iar celălalt fu trimes în exil împreună cu Doamna, după ce rămase văduvă, şi cu ginerii ei.

Imbrohorul deschise la Bucureşti tezaurul privat al lui Brâncoveanu sigilat de capugiu, şi făcu inventarul bogăţiilor găsite: bani, bijuterii de mare valoare, vestminte superbe, în mare parte căptuşite cu sobol, şi alte blănuri de preţ aduse din Moscova. Tacâmurile, mobilele şi toate de ale casei fură vândute la mezat de către turci, sub ochii Principeselor rămase, iar noul domnitor găsise cu cale să interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar al medicilor în caz de boală, dat familiei celui detronat.

În dezastrul lor Principesele rămase izolate găsiră un mare ajutor în asistenţa doctorului Gheorghe Trapezundul, un fost bursier al părintelui lor, care-l întreţinu la Padova până la terminarea studiilor sale medicale, sub direcţiunea faimosului Antonio Vallisnieri. Acest Gheorghe Trapezundul, cu pericolul vieţii sale îşi arătă recunoştinţa faţă de familia binefăcătorului său, iar la întoarcerea în ţară din exil, Doamna lui Brâncoveanu îi încredinţa misiunea de a pleca la Vena şi Veneţia, unde devine agentul ei pentru afacerile ei private. În trecerea imbrohorului prin satele lui Brâncoveanu pentru a le lua în primire, inamicii lui Brâncoveanu puseră pe ţărani să iasă în calea Turcului şi. să strige răzbunare şi dreptate contra lui Brâncoveanu, care era nenorocirea ţării. Turcul se prefăcu a-i compătimi, dar înţelese de cine se puse la cale. Terminându-şi misiunea, Turcul se înapoia la Constantinopol ducând cu sine bogăţiile confiscate care uluiseră pe Sultan, şi-i aţâţară mai mult pofta de a le poseda.

CAPITOLUL XI.

Decapitarea Principelui Brâncoveanu şi a celor 4 fii ai săi.

Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţiuni din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a zmulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după 5 zile, Duminecă în 26 August, Adormirea Sft. Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voevod la un nou interogator, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu ii văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune, şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţişorul cel. mic Mateiaş, şi al treilea fiu Răducanu, (care urma, să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură. decapitaţi Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voevod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie Sultanul se îndepărtă iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre iar Marele Vizir, temându-se de vre-o răscoală, căci însă-şi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Calchi, nu departe de Constantinopol.

În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă, când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina. Eu, care 4 ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi. Doamna Măria se găsea atunci închisă cu nepotul, nora şi ginerii ei. Câţiva binevoitori se înterpuseră pentru a obţine de la Vizir, în schimbul sumei de 50.000 galbeni, eliberarea acestor nenorociţi, sperând că sângele vărsat va fi slăbit furia turcilor. Banii fură împrumutaţi cu enorma dobândă de 30°/0 Dar câtă eroare! Neîmpăcaţii lor duşmani din Valahia, găsind noi calomnii, trimiseră Vizirului 40.000 galbeni pentru anularea liberării celor închişi, cari fură exilaţi la Kutajeh, de unde, după 3 ani, fură liberaţi şi înapoiaţi în Valahia, câteva luni după uciderea de către nemţi la Petervaradin, a aceluiaş vizir, Ali-Paşa.

Să ne întoarcem în Valahia pentru a urmări purtarea Principelui Ştefan Cantacuzino.

Puţin după întronarea sa trimete 2 boieri ca agenţi la Constantinopol, şi obţine în schimbul unei mari sume de bani confirmarea alegerii sale. Îşi face intrarea solemnă în ziua de Sft. Gheorghe, într-o Vineri dimineaţă, având marele penaci pe cap şi celelalte însemne pentru astfel de ocaziuni trimese de Poartă. Era surprinzător faptul că Principele Ştefan alese, între agenţii săi, pe un boier, dintr-o familie a cărei descendenţi au fost, faţa de toţi domnitorii, intriganţi şi nestatornici. Fără îndoială că împrejurările politice l-au îndemnat la acea alegere pentru a grăbi exterminarea Brâncovenilor, ceia ce acel reprezentant îndeplini fără greş. Cantacuzino, pe de altă parte, voia să-şi inaugureze domnia cu o acţiune însemnată, care să preocupe populaţia şi să o distragă de la convingerea obştească, de vina sa în destituirea lui Brâncoveanu. Adună deci, a treia Duminecă după Paşti, în Mitropolia din Bucureşti, boierimea, clerul monastic si mirean şi populaţia, şi după liturghie se comunică asistenţei decretul, prin care, sub severe afurisenii confirmate de Patriarhul din Constantinopol ca şi de Mitropolitul ţării, e interzis oricărui voevod de a mai putea impune, în viitor, darea numită văcăritul, ca şi oricui va cuteza să mai propuie acest impozit. Văcăritul a fost o dajdie, de o treime de galben de fiecare cal sau vită, introdusă cu mult înaintea lui Şerban Cantacuzino, şi care producea anual o mare sumă de bani, cunoscând nenumăratele cirezi şi herghelii din Valahia. Scuti apoi de orice impozit preoţimea, cu impunerea însă de a celebra, în fiecare an, o liturghie pentru domn. Jubilase, cu drept cuvânt, clerul pentru această operă evlavioasă, şi binecuvânta pe Şerban, dar se folosi prea puţin de ea cum vom arăta mai departe. Mai ordonă dărâmarea sinagogii evreilor, cu toate că se afla pe un loc retras, interzicându-le de a se mai putea ruga în adunări.

Astfel de demonstraţiuni zeloase faţă de cele religioase erau de natură să impresioneze mintea poporului. Se arătase foarte drăgăstos şi faţă de preoţii franciscani, mărturisindu-mi chiar într-o dimineaţă, când avui onoarea de a lua masa cu el, ceea ce se întâmpla ori de câte ori lua masa în mod privat, intenţiunea de a dărui materialul necesar restaurării bisericuţei noastre din Bucureşti, care sta să se dărâme, cu condiţia de a nu ridica clopotniţă, pentru a nu isbi în ochii turcilor. Îi răspunsei că va face o faptă pioasă, cu atât mai mult cu cît biserica e închinată Sft. Ştefan, Primul. Martir, al cărui nume poartă şi înălţimea Sa.

Avea în sfârşit planuri mari, neîndoindu-se că domnia, avea să-i fie de lungă durată.

Obicinuia odată pe săptămână cel puţin, să viziteze pe părintele său, Constantin Stolnicul, cu care se întreţinea până în miezul nopţii, întreţinea corespondenţă cu nemţii, moscoviţii şi polonii, din ordinul Marelui Vizir, care socotea să afle, pe această cale, activitatea acestor trei puteri.

Opri mai cu seamă pe noi străinii, sub straşnice pedepse, şi sub orice pretext, de a corespunde cu amicii noştri. A interzis intrarea în ţară a foglietelor (gazete) tipărite pentru aflarea ştirilor şi, lucru curios, oprise chiar intrarea calendarelor din Veneţia. Era o provocare, ieşită dintr-o minte confuză şi coruptă, socotită drept sistem politic, care nu avea alt scop decât intenţia urăcioasă de a traduce gazetele din limba, italiană în cea grecească, şi a reda, după capriciul său, chiar în mod falş, acele ştiri cari puteau influenţa mintea cetitorilor.

În acest timp Marele Vizir pregăti, grabnic şi în taină, războiul Moreiei. Porunci Principelui Ştefan ca, sub pedeapsă de moarte, să pregătească, în cutare termen, două mii de care cu câte patru boi şi tot atâţi oameni de fiecare car, deosebit atâtea mii de saci de făină de orz, precum şi unt, şi miere în mare cantitate. În plus ceruse şi plată anticipată a tributului pe un an. De la începutul domniei încă, Principele Ştefan închide agenţii lui Brâncoveanu cari administrau imensele sale venituri şi, prin bătăi şi alte maltratări, isbuti să le stoarcă mari sumi de bani. Totuşi sumele acestea neajungând să astâmpere necontenitele cereri de bani din partea turcilor, Principele Ştefan decretează câteva împrumuturi, care aveau să fie acoperite de către boieri şi negustori; împrumuturi pierdute, căci zilele guvernării, ca şi ale vieţii sale, erau numărate.

Crudul Vizir nu se da înlături de la orice ar fi putut satisface lăcomia şi ambiţia Sultanului. El declară într-o zi acestuia că vrea să facă război creştinilor, fără a atinge tezaurul împărătesc. Demnitarii turci, cari se întoarseră din campania de la Petervaradin, îmi comunicară, în trecerea lor prin Valahia, că nici un alt Vizir n-a zugrumat atâtea paşale, în scopul de a le confisca averile. Faptul de a fi bogat era de ajuns motiv pentru pierderea vieţii şi averii, cu atât mai mult când cineva era în graţiile Sultanului. Unul din aceştia a fost imbrohorul însărcinat cu aducerea bogăţiilor lui Brâncoveanu la Constantinopol. Vizirul cunoştea dragostea Sultanului pentru acesta, a cărei fiică în etate de 7-8 ani, era crescută la Curtea împăratului şi destinată a-i fi soţie, când va ajunge vrâsta necesară. Împăratul obicinuia să viziteze în acest scop pe imbrohor de două ori pe săptămână, şi totuşi Vizirul puse la cale pierirea lui. Se întâmplase la Bender o răscoală care reclama prezenţa unui şef iscusit care să o înăbuşe, şi Vizirul, în semn de mare cinste, numise paşă de Bender pe imbrohor, cu gândul viclean de a scăpa de un rival. Noul paşă îşi ocupă postul la Bender, dar după câteva luni Vizirul ordonă în taină unor demnitari de acolo, de a-i trimite o plângere cu diferite acuzaţiuni contra paşei. Plângerea ajunse în mânile Sultanului, care chemă pe Vizir să o cetească. Vicleanul Vizir se prefăcu a fi uimit de conţinut, zicând că nu se îndoise nici odată de fidelitatea paşei şi de meritul său de a se bucura de înalta favoare a Sultanului, dar ceea ce e regretabil, e că paşa împreună cu Principele Ştefan şi-au însuşit multe bijuterii din inventarul lui Brâncoveanu, ceia ce ştie în mod cert de la câţiva boeri din Valahia. Sultanul, atins în lăcomia sa, furios, porunceşte uciderea lor. Vizirul dădu atunci ordin grabnic de spânzurarea paşei de Bender, iar capul său să fie trimes la Constantinopol. În acest fel scapă de un rival, dar lipseşte pe Principele Ştefan de un puternic protector.

Domnitorul fu întristat la aflarea ştirii de pierderea amicului său, dar nu se gândea nici de cum la o eventuală pierdere a tronului şi a vieţii, cu toate că un amic credincios (şi am fost personal martor la aceasta) îi atrase atenţia în mod curajos, că astfel de împrejurări trebuie să-i servească de învăţământ pentru propria sa cauză. Totul era însă de prisos, căci depunerea lui Cantacuzino era hotărâtă de Vizir, rămănând numai alegerea noului domn într-o persoană de încredere. Câteva rude apropiate de ale Principelui Ştefan, împreună cu o parte din boierime, lucraseră sotto mano în favoarea numirii lui Mihai Racoviţă, detronatul Domn al Moldovei. Dar Vizirul, în urma războiului nedrept şi crud contra Moreei, considerând inevitabil războiul cu nemţii, găsise cu cale să numească în scaunul Valahiei, pe Principele Nicolai Domnul Moldovii, fiul vestitului Alexandru Mavrocordat, şi trimeterea în Moldova în locul acestuia pe Mihai Racoviţă, actualul Domnitor.

CAPITOLUL XII.

Detronarea lui Ştefan Cantacuzino şi înlocuirea sa cu Nicolai Mavrocordat.

Marţi în 21 Ianuarie anul 1716, sosi în Bucureşti un capugiu pentru executarea destituirii. Principele Ştefan, nefiind avizat de agenţii săi din Constantinopol, socoti venirea Turcului în scopul de a cere bani asupra tributului. Chemă atunci pe Marele Spătar, Radu Dudescul, cumnatul său şi pe Marele Vistiernic şi le porunceşte pregătirea sumii; aceştia însă sfătuiră pe Domn să afle mai întâi scopul venirii capugiului. Dimineaţa următoare Turcul apare înaintea Domnului şi, după cuvenitele politeţe schimbate, îl întreabă dacă se va supune bucuros, voinţii suverane a Sultanului. Domnul răspunse afirmativ. Turcul scoate atunci firmanul şi i-l înmânează. Domnul sărută firmanul, îl duce la frunte, şi-1 trece lui Divan-Efendi spre a-l citi. Conţinutul era următorul: deoarece a ocupat îndeajuns tronul Valahiei, voinţa Marelui Sultan este înlocuirea sa cu Mavrocordat, Domnul Moldovii, iar Principele Ştefan va pleca la Constantinopol, unde va trăi în tihnă din mila Măriei Sale Sultanul.

După această solemnitate se aleseră în grabă 2 caimacami, adică locţiitori, cari să guverneze ţara până la sosirea noului domn. În oraş circulau fel de fel de zvonuri; se arătase mare nemulţumire mai cu seamă de către acei cari acoperiseră împrumutul forţat. Dealtfel Principele Ştefan părea a nu înţelege cauza, destituirii sale, şi căuta chiar a grăbi plecarea care urmase în după amiaza zilei a Sâmbetei următoare, în 25 Ianuarie. În această călătorie era însoţit de tatăl său, Constantin Stolnicul, de Doamna sa Păuna cu cei doi fii, Radu şi Constantin, cari din cauza timpului aspru se îmbolnăviseră grav pe drum, întârziind călătoria la Constantinopol, unde ajung abia după patru săptămâni.

I se permise să descindă în palatul, proprietatea ţării sale, unde îl vizitară necontenit prieteni, şi creştini şi turci, făgăduindu-i fiecare în parte sprijinul său, şi făcând pe Voevod să aibă toată nădejdea de a-şi întocmi din nou situaţia, neştiind că voinţa Vizirului, care-i hotărâse pieirea, era îndemnată şi de anumite rude apropiate, care nu erau poate decât unelte ale Justiţiei Divine cum îi prevestise Brâncoveanu la plecarea din Bucureşti.

La 10 Februarie 1716, Principele Nicolai Mavrocordat, care sosise repede din Moldova, îşi face intrarea solemnă în Bucureşti, cu obicinuitul cortegiu de boierime ieşită în întâmpinarea sa, unde fu primit cu salve de tunuri, înfăţişarea sa măreaţă şi jovială dădu credinţă tuturora de a fi un stăpân bun, drept şi iubitor de linişte pentru această ţară care, de la detronarea lui Brâncoveanu, decăzuse cu totul din situaţia ei înfloritoare. Puse în adevăr toată silinţa pentru a repune în ordine afacerile economice şi politice din ţară, ajutat şi de zelul şi sfatul boierimei binevoitoare, începură însă să curgă şi pârile boierilor contra Voevodului detronat, numindu-l tiran şi distrugător de ţară, şi cerură ca acuzările lor precum şi unele scrisori din partea Generalului Comandant al Transilvaniei, cari au fost interceptate de boieri, să fie denunţate Porţii. Fiindcă aceste scrisori nu conţineau lucruri grave contra Principelui Ştefan, se ticlui o traducere, făcută de o anumită persoană, cu adăugiri agravante, care face pe Merele Vizir să dea grabnică poruncă caimacanului din Constantinopol, să spânzure atât pe Domn cît şi pe tatăl său.

Bieţii oameni, cari erau închişi la Başbachiculi, fură conduşi în carcerile de la Bostangi-Başi unde, în Duminica Sfintei Treimi, în 7 Iunie 1716, la ora patru de noapte, fură spânzuraţi, întâi Principele Ştefan, şi apoi părintele său, iar capetele lor tăiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir la Adrianopol.

După puţine zile fură aduşi în Constantinopol, sub bună pază, Mihai Cantacuzino, fratele Stolnicului Constantin, şi Radu Dudescul, a cărui soţie era sora Domnitorului şi ambii îşi sfârşiră zilele pe spânzurătoare. Doamna Păuna, aflând de moartea soţului şi a socrului, ca să-şi salveze copii, se ascunde împreună cu ei, travestiţi, într-un loc sigur, ajutaţi de prieteni, cu toată silinţa turcilor de a pune mâna pe ei. Închiriă apoi o corabie şi porni din Constantinopol, cu mare pericol, spre a debarca după patru săptămâni la Messina. De aici trecu cu copiii la Napoli şi prin Bologna şi Ferrara, ajung la Veneţia, unde fură găzduiţi, cu toată îngrijirea, în casa D-lui Nicolai Caragiani şi după cinci zile luară drumul spre Viena.

Puţine săptămâni în urmă fugise din Bucureşti şi Doamna Marin, a lui Toma Cantacuzino, acel care luase vrednica hotărâre de a se pune în serviciul ţarului, şi care se găseşte actualmente în Ucraina, având gradul de general. Se travestise în ţărancă şi împreună cu un băeţaş al ei, înşelând grănicerii, trecu în Transilvania, unde e primită cu cinstea cuvenită de către nemţi; din Transilvania îşi urmează apoi, cu uşurinţă, călătoria spre soţul ei. În acest timp membrii familiei Cantacuzino sunt urmăriţi cu străşnicie în ţară. Lucrurile lor sunt vândute la mezat ca şi la Brâncoveanu, iar ei estorcaţi de mari sumi de bani. închisoarea şi bătaia erau pedepsile cele mai uşoare. Numele Cantacuzino, sau a fi rudă cu astfel de nume, erau delicte susceptibile de pedeapsa cu moartea. Unii din aceştia, văzându-se urmăriţi fără cruţare, cu preţul vieţii, încearcă fuga în Transilvania. Pe de altă parte Mavrocordat, Domnitorul, deveni tot mai aspru: destituie din demnităţi pe boierii fostului regim, pe cari îi înlocueşte cu rude şi prieteni cari se îmbulzeau din Constantinopol să strângă avere. Le înparte acestora satele Cantacuzinilor şi ale boierimei partizane, pe cari îi lipseşte de orice venituri cu atâta cruzime şi tiranie, că mama Principelui Ştefan, după ce perdu fiul şi soţul, fu redusă în mizerie, neavând chiar pentru traiul zilnic. Am fost de faţă, şi am servit de tâlmaci, când sărmana femeie trimite rugăminte la unul din noii miniştri greci, deţinător silnic al satelor ei, să o miluiască cu o mică cantitate de făină. Casa Cantacuzinilor, care era adăpostul săracilor si al străinilor, ajunse într-o stare de plâns. Grecii, mai cu seamă cei din Constantinopol, au fost totdeauna fatali Valahiei ori de câte ori deţineau frânele guvernării. Ambiţia şi orgoliul unora din ei n-au slăbit de loc. Vrând nevrând ţara suferea. Jalba la Poartă ar fi înăsprit situaţia, căci Domnitorul se bucura de toată încrederea turcilor. Se cercase altă cale: înţelegerea cu nemţii prin mijlocirea secretă a boierilor refugiaţi în Transilvania, înţelegerea era uşoară, căci vechea armonie între Ardeal si Valahia era întreruptă. Dase Principele Mavrocordat un ordin, după instigarea vicleană a unor boieri, să se confişte cirezile de vite care treceau munţii în Valahia pentru păşune, în schimbul obicinuitei dijme. Confiscarea se făcuse în folosul turcilor cari şi-au pornit oştile spre Belgrad, de unde avea să pornească atacul spre Petervaradin. Confiscarea pricinuind mare lipsă de came în Transilvania, huzarii împărăteşti făcură câteva incursiuni peste munţi, mai cu samă în ţinuturile unde păşunau cirezile confiscate, si fură bine primiţi de ţărani, după porunca secretă a boierilor proprietarii acelor ţinuturi. Miliţia lui Mavrocordat trimeasă să alunge pe huzari fiind dată peste cap, mănia Domnitorului se revarsă peste capul populaţiei prin noi biruri şi asupriri. Mavrocordat aştepta cu nerăbdare succesul armelor otomane chiar la primul lor atac asupra Petervaradinului. Aflând însă de înfrângerea lor, la 7 August, cu moartea lui Ali Paşa, Marele Vizir, Domnul se sili zadarnic să ascundă victoria creştinilor, căci boierimea ţării o aflase şi puse la cale o festă ciudată Voevodului şi grecilor săi, cari ocupau demnităţile principale la Curte.

CAPITOLUL XIII.

Fuga lui Mavrocordat din Bucureşti spre Dunăre.

O companie a unui regiment nemţesc trecu Oltul, sub comanda unui locotenent, şi ocupă fără rezistenţă Căinenii, sat de vamă şi de hotar, dincoace de Sibiu. Ştirea ajunse sub o formă exagerată la Curtea lui Mavrocordat. Vineri, 4 Septembrie 1716, o oră înainte de apus de soare, lumea alerga pe uliţele Bucureştiului strigând: nemţii nemţii! Domnitorul, înspăimântat, îşi făcu în grabă bagajele şi împreună cu ai săi încalecară şi o luară repede spre Giurgiu, cetate turcească aşezată pe malul Dunării, la depărtare de 15 ore de drum de Bucureşti, cum se poate uşor vedea pe harta geografică.

Către miezul nopţii, spre a mai odihni caii, se opri. într-un sat, Odaia, şi poposi în bordeiul unui ţăran unde ceru de băut. Se încinse aici o discuţiune între el şi Antim, Mitropolitul Valahiei, care numai vroia să-l urmeze, susţinând că sub nici un preţ nu-şi poate părăsi turma, mai cu samă în împrejurări nenorocite ca acestea, când se putea ivi vre-o răscoală din lipsa Domnitorului şi a Mitropolitului. În timpul discuţiunii Mitropolitul fu chemat afară din bordei, şi i se înmână o scrisoare sosită cu poşta din Bucureşti. După ce o citi, intră în casă şi se adresă Voevodului cu următoarele cuvinte: Alteţă, nu mai este vreme de pierdut aci, vine Principele Gheorghe, fiul fostului Domnitor Şerban Cantacuzino, din Transilvania, cu 12.000 de turci să ocupe Valahia.

Mavrocordat cuprins de spaimă, porunceşte repede pregătirea cailor. Din nou îndeamnă pe Mitropolit să-l urmeze, căci înapoierea sa la Bucureşti n-ar avea alt scop decât întronarea noului domn, şi-l ameninţă că peste câteva zile se va reîntoarce în ţară cu o armată numeroasă de turci şi tătari, care o va distruge ca rebelă faţă de Poartă. Mitropolitul socotea însă că Mavrocordat nu va mai revedea ţara, şi se întoarse deci la Bucureşti. În dimineaţa următoare – Sâmbăta – către răsăritul soarelui, grupul lui Mavrocordat ajunge în Giurgiu. Turcii, suprinşi de neaşteptaţii oaspeţi, credeau pe nemţii în apropiere, si se retraseră parte în cetate iar alţii se îmbulzeau să treacă Dunărea la Rusciuc. În graba fugii câteva bărci se înecară în Dunăre, cu 25 până la 30 de ai lor, iar cei salvaţi băgaseră spaima în oraş. Ajunse şi Domnitorul cu ai săi, cu multe care cu bagaje preţioase pe care le îndrumează în grabă spre Constantinopol. Cadiul, mullaliul şi alţi turci de samă veniră să-l vază, şi să afle motivul fugii sale grabnice.

În Giurgiu curieri sosiţi din Bucureşti aduseră însă ştirea că nici un neamţ nu se află acolo; că zvonul nesocotit a cauzat mare panică în popor, care şi-a părăsit casele de frica sosirii tătarilor, căutând adăpost în hanul lui Şerban Vodă, în cel al Sft. Gheorghe şi în mănăstirea Cotrocenilor. Turcii din Rusciuc, mai ales cei înrudiţi cu bejenăriţii din Bucureşti, se îndârjiră contra Voevodului fugar, acoperindu-l cu insulte şi acuzându-l de ticăloşie şi trădare faţă de Marele Sultan, şi erau gata să-l zugrume, sau să-l trimeată legat la Adrianopol unde se aflase atunci Poarta.

Mavrocordat ştiu să împace pe turci, explicând fuga. sa ca fiind rezultatul unei alarme falşe, puse la cale de câţiva răsvrătiţi. Turcii consimţită a se comunica ştirea Sultanului într-o formă mai moderată, iar Mavrocordat ceruse pentru garda personală un număr de turci, fiind părăsit de seimenii săi. Posedase el un firman care-l declara serascher peste provinciile vecine Valahiei; ceru în baza acestui titlu a i se trimete grabnic câteva sute de tătari şi turci, cu cari porni spre Bucureşti unde sosi Joi, în 10 Septembrie. Se opri la locul numit Făntâna lui Radu-Vodă, unde porunceşte tăierea în bucăţi a unui boier, Brezoianu, sub pretext că-n absenţa sa se adunase cu alţi boieri la Mitropolie pentru a fi ales domn, şi băgase mare frică în locuitori, mai ales în boierii cari nu-l urmaseră, întors la Curte porunceşte să fie chemat Mitropolitul Antim care, de frica turcilor, se hotărâse să asculte de ordin, şi era gata să fie ucis de aceştia în momentul scoborârei din rădvan pentru a sui scările palatului. Nu fu dus în faţa Domnitorului, ci fu închis sub pază straşnică împreuna cu preotul Giovanni Abrami, veneţian de rit grec şi predicator la Curte, şi cel ce anunţase pe Mitropolit de sosirea Principelui Gheorghe Cantacuzino.

Se luase măsuri de pază, repartizându-se pe turcii sosiţi cu Domnitorul în diferite puncte ale Curţii, şi se scoaseră cele 14 tunuri aduse de Şerban Vodă de la asediul Vienei, care fură postate câte 7 la cele 2 porţi; ale palatului. Peste puţine zile sosiră încă 500 tătari, cari se împrăştiară prin ţară până la hotarul Transilvaniei, ceia ce făcu pe nemţi să fie veghetori, cu toată silinţa lui Mavrocordat de a-i convinge de prietenia sa. Trimise chiar în acest scop pe preotul catolic Michel Iavich să negocieze cu Generalul Steinville, Comandantul Transilvaniei, şi cu Prinţul Eugeniu care tocmai asedia Timişoara.

În puterea imperialilor căzuse la Petervaradin, odată cu bagajele turcilor, şi corespondenţa de război a Marelui Vizir. S-au găsit acolo scrisori şi rapoarte de ale lui Mavrocordat către Marele Vizir contra intereselor nemţilor, şi s-au prins curieri de ai lui cu scrisori către cei doi vestiţi răsculaţi unguri, Aruat Ferenz şi Pappa Ianos,

Miniştrii, pe de altă parte, impuneau pe boieri şi negustori la grele biruri, iar cine nu le vărsa la termenul hotărât era condamnat la închisoare şi bătaie. Un copil de 8 ani, fiu al lui Radu, fratele Principelui Ştefan Cantacuzino, fu smuls din braţele mamei sale, în mănăstirea Mihai Vodă unde era închisă, şi cu sabia în mână fu ameninţată cu uciderea copilului în faţa ei, dacă nu va plăti imediat cinci pungi, adecă 2.500 galbeni. Un membru al familiei Bălăceanu, supus torturii pentru neplata imediată a sumei impuse, s-a rugat lui D-zeu în gura mare „să vie odată nemţii, ca să scape nenorocita ţară de jugul aspru". Pentru aceste cuvinte, din ordinul lui Mavrocordat, i se taie capul, şi nu obţine altă graţie de cât a se spovădui şi a fi înmormântat ca de moarte naturală. Mă aflam în camera Principelui când dase sentinţa de moarte şi discutând cu armaşul greceşte, îmi traduse în latineşte convorbirea, adăugându-mi că, cu toţii cei 6 ani trăitori în Valahia, nu cunosc încă firea lor ticăloasă. Am dat din umeri fără să răspund, dar mărturisesc ca nu-mi puteam explica cruzimea acestui prinţ erudit şi mare iubitor de talente şi mai cu seama generos cu străinii, faţă de cari avea o purtare atât de civilizată şi le purta grija de cele necesare traiului; un om care ar merita toată lauda, dacă n-ar fi dat administraţia ţării pe mâna câtorva miniştri, duşmani ai propriei lor ţări pe care o ruinară, punând patimile lor înaintea interesului şi liniştei publice, pe când ceilalţi dregători, cari nu erau valahi, presimţind parcă ce aşteaptă pe Domnitor şi pe ei înşişi, se întreceau în a strânge avere, chiar fără ştirea stăpânului lor, cum arată cazul următor cunoscut personal de mine.

În urma fugii în Transilvania cu toată familia ei a văduvei lui Radu Dudescul, spânzurat la Adrianopol împreună cu Spătarul Mihai Cantacuzino, şi care era-soră cu Principele Ştefan, Marele Armaş, un neîmpăcat duşman al casei Dudescul, fierbea de mânie din cauza-acestei fugi şi căuta răzbunare prin orice mijloc. Puse la închisoare pe foastele slugi, între care era şi vătaful Curţii lui Dudescul, cu toate că nu-şi urmase stăpânii, şi-i ceru 300 galbeni pentru eliberarea sa. Implorat de soţia acestuia pentru a interveni la eliberarea soţului ei, care era ameninţat cu 200 lovituri zilnice până la plata sumei, şi mişcat de plânsetele ei, am intervenit în favoarea acelui nenorocit, care nu avea altă vină decât de a nu fi urmat pe fugarii săi stăpâni. Rugai pe armaş să facă din milă ceea ce e dator să facă din datorie, adecă să elibereze pe vătaf. îmi ceru însă pentru eliberare o garanţie pentru cei 300 galbeni ceruţi ca preţ al rescumpărării. Am protestat, asigurând-l că voi interveni imediat la Domnitor de a cărui îndurare nu mă îndoiesc. Armaşul mă asigură atunci repede de eliberarea prizonierului, rugându-mă ca Alteţa Sa să nu afle nimic, Din acest fapt, ca şi din altele, se vede că aceştia guvernează ţara numai pentru satisfacerea ambiţiunii şi a lăcomiei lor, de cari n-am scăpa nici noi, străinii, dacă n-am avea protecţia Principelui. Insolenţa şi cruzimea ajunse la culme, nu cruţau nici pe clericii cari se bucură de obicei de mare veneraţiune la ortodocşi.

Mitropolitul Antim închis la Curte a fost constrâns, prin ameninţări, să renunţe, prin scris, la Arhiepiscopat şi în locul său a fost ales de către Domn şi miniştri, Achiepiscopul Mitrofan, fost duhovnicul lui Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie şi înşelăciune, şi i se puse potcap roş în locui celui de mitropolit. I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei. I se ceti apoi sentinţa de închisoare pe viaţă în mănăstirea Muntelui Sinai, şi pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci, ajunse în Galipoli, lăngă râul Dulcia, care trece prin Adrianopol, unde fu ucis şi aruncat în râu. Astfel fu sfârşitul acelui arhiepiscop, de care multe se spuneau, dar de care nu voi spune decât, că mă supun Justiţiei Divine fără a cerceta. Era dotat cu rare talente, cunoscând sculptura, pictura şi broderia. Ridicase la perfecţiune arta tipografiei, şi înzestrase tiparniţele, în afară de litere greceşti şi slavone, cu litere arabe, cu care tipări Liturghiile Sft. Ioan Crisostom, ale Sft. Vasile şi ale Sft. Grigore, precum şi Evanghelia, ca şi alte opere bisericeşti. Zidi din temelie, în Bucureşti, o măreaţă mănăstire, cu o frumoasă biserică în slava tuturor Sfinţilor, înzestrând-o cu odoare pentru serviciile pontificale, care, bietul, nu le putuse întrebuinţa la sfinţirea noii biserici, unde spera să fie chiar înmormântat.

Uciderea sălbatica a Mitropolitului Antim, pe care lumea îl credea ajuns la Muntele Sinai, aruncase Valahia într-o mare spaimă. Preotul Giovanni Abrami, veneţianul, aştepta să fie şi el ucis. Mavrocordat îl închise într-o carceră întunecoasă în mănăstirea Snagov, de unde nu scăpa nimeni cu viaţă, dar din mila lui D-zeu, fiind încă în viaţă când Mavrocordat fu prins de către huzarii nemţi, şi aflându-mă atunci la Târgovişte pe lăngă Domnitor, am stăruit la comandantul husarilor, domnul Dettin, de faţă fiind şi Mitropolitul Mitrofan, care ordonă eliberarea preotului. În afară de acesta se mai aflau închişi la Curtea din Bucureşti mulţi boieri, sub straşnică pază, condamnaţi la plată de mari sume de bani, iar. alţii se aflau în pericol de moarte. Marele Han al tătarilor, în capul unei armate de 14.000 – 15.000 de oameni, venind în ajutorul, zadarnic, al Timişoarei şi în trecere prin Valahia, conform obiceiului, Domnitorul îl întâmpină, prezentându-i omagiile, şi-l rugase să oprească dăunarea ţării de către tătarii săi. Întâlnirea avu loc în satul Cornăţel, la începutul lui Octombrie 1716, unde ţinură sfat asupra evenimentelor curente. Tătarii îşi urmaseră drumul spre Timişoara, iar Domnitorul se înapoia la Bucureşti, unde sosi curând şi fratele său, Ioan Mavrocordat, marele dragoman al Porţii. Venea din Belgrad, deabia scăpat cu viaţă, în urma morţii Marelui Vizir şi a înfrângerii turcilor la Petervaradin. Domnitorul cu toată boierimea îl aşteptară la 10 mile distanţă de Bucureşti, de unde îl conduseră la Curte, unde rămase 12 zile în dese consfătuiri cu fratele său, cărui făcu mustrări pentru purtarea unora din miniştri în administrarea ţării. Plecă apoi spre Adrianopol, după ce primi însă din partea guvernului subsidii în bani.

CAPITOLUL XIV.

Principele Mavrocordat prins de sârbi şi condus în Transilvania.

Principele Mavrocordat stăruise pe lângă fratele său, marele dragoman, să rămâie la Bucureşti câteva săptămâni, ceia ce nu consimţi cu nici un preţ, spre marele său noroc, căci câteva zile după plecarea sa Domnitorul fu prins de sârbi. Un număr de 1.200 sârbi îşi făcu apariţia în Bucureşti, în dimineaţa zilei de Mercuri, 25 Noembrie 1716, sub comanda domnului Dettin, bavarez, după un marş făcut prin surprindere şi tăinuit de ţăranii din cale, şi cu ajutorul călăraşilor valahi cari se alăturaseră cătanelor cu steagurile lor.

De cu noapte ajunseră la Ferăstrău, nu departe de Bucureşti, unde dădură de un lagăr de 400 de tătari pe care-i măcelăriră în mare parte, iar restul scăpă prin fugă. Avură cătanele şi marele noroc de a ajunge aci în ultima noapte de Carnaval, când începe postul Crăciunului la valahi, aşa că zgomotul pustelor lor se confunda cu cel al locuitorilor, cari intră în post cu chiote şi descărcări de pistoale, datină obişnuită şi la celelalte posturi. Ajunşi la Bucureşti, sârbii s-au împărţit în 3 detaşamente: unul ocupă punctele principale ale oraşului, al doilea porneşte în căutare de case şi prăvălii turceşti, unde mulţi din turci fură aruncaţi, goi, în stradă, iar al treilea detaşament ocupă Curtea, fără împotrivire, mai ales că şi cele 14 tunuri de gardă erau, de câteva zile, închise în magazii.

Domnitorul, surprins în haină de casă şi gata de fugă, încremenise la vederea pistoalelor întinse spre el, şi încercă a deruta pe năvălitori ascunzându-şi identitatea, dar zărind între ei câţiva boieri, din cei refugiaţi în Transilvania, avu curajul să înfrunte trădarea lor, dojenindu-i că nu „e prima oară când valahii îşi pângăresc mânile cu sângele voeuozilor lor". Unul din boieri îl asigură cu cuvintele: Alteţa Sa să nu aibă nici o teamă de viaţă, căci avem ordine severe de a vă duce, nevătămat în Transilvania. Veţi sta în camera D-voastră, bine păzit şi ferit de orice injurie. Alte cete de năvălitori jefuiau prin Curte, fără a cruţa cele 2 biserici, cea mare şi cea de jos.

Marii dregători ai ţării, greci constantinopolitani, se aflau în mare spaimă; unii se ascunseră, alţii, între cari Portarul, Beşli-aga, Divan-Effendi-ul şi un alt agă de samă, venit de câteva zile din partea Sultanului pentru chestiuni de mare importanţă, fură ucişi iar alţii nu găsiră scăpare decât urmând pe Domnitor în exil. Locuitorii, înspăimântaţi de cele întâmplate, se , găseau nehotărâţi între speranţa de a vedea ţara în mâni de creştini, sau teama de a o vedea nimicită de tătari şi turci. Între aceste 2 rele locuitorii aleseră fuga, părăsindu-şi casele de frica tătarilor, şi urmând trupele năvălitoare cari se retraseră în aceiaşi zi, spre apusul soarelui, spre Transilvania, unde fu pornit în aceiaşi zi, după amiază, şi Principele cu toată familia sa. Era un spectacol jalnic convoiul de bejănari cu copii în braţe, făcând drumul pe jos timp de 4 zile şi 4 nopţi, din lipsă de căruţe şi cai cari nu se găseau cu nici un preţ, şi fără merinde, când mulţi mureau de foame şi oboseală. Noi, cari eram prevăzuţi cu cai, ajunserăm după 2 zile la Târgovişte unde sosi, după câteva ore, Comandantul Dettin cu Voevodul prizonier şi cu cei 4 fii ai săi, dintre cari 2 fiind de vrâstă fragedă, iar timpul fiind friguros, Domnitorul obţinu favoarea ca restul drumului să fie făcut ziua cu mici popasuri, După amiaza zilei de Luni, 7 Decembrie, grupul domnesc ajunse la Sibiu, escortat de o companie de cuirasieri eşită în întâmpinare din ordinul Generalului Şteinville, Comandantul Transilvaniei. I se destinase an cuartir în piaţa oraşului, lângă clădirea corpului de gardă, păzit de 3 sentinele: la uşa din stradă, la intrarea şi la eşirea camerei prizonierului, întreaga sa familie se bucura de toată libertatea prin oraş, dar Principele se mulţumea a lua din când în când prânzul în oraş cu Generalul Şteinville, şi se bucura din parte-i, ca şi din cea a ofiţerilor săi, de toate onorurile până-n ziua de azi.

Înainte de a lua drumul spre Viena, am avut de câteva ori onoarea să vizitez pe Principe, care binevoi să mă primească cu toată politeţa. Era îngrijat de soarta fraţilor Dumitru şi Joan Crisoscoleo, verii săi după mamă, şi neavând nici o ştire despre ei îl consolai cu speranţa de a-şi fi găsit salvarea în provinciile turceşti, împreună cu ceilalţi boieri greci. Regreta de a nu fi fost urmat de verii săi în Transilvania, unde viaţa le-ar fi în siguranţă, pe când în Valahia sunt expuşi la moarte sigură, ceia ce se şi întâmplă.

Dar înainte de a povesti amănuntele acestei morţi, căpătate de la o înaltă personalitate, socotesc a aminti din viaţa lui Ioan Crisoscoleo, şi voi îndrăzni de a mă folosi în acest scop de informaţiile vrednice de încredere ale părintelui Antonio Soffietti, actualul episcop din Chioggia. Ioan Crisoscoleo din Constantinopol veni la Roma la vârsta de 30 ani, şi fu admis în colegiul Sft. Atanasie, de unde după 2 ani, având înclinaţiuni religioase, fu acceptat în ordinul jesuiţilor, trecând peste stăruinţele mamei sale care se împotrivea hotărârii sale. Aci studiase retorica şi filozofia. Nu prea dovedise destulă smerenie în viata ce-şi alese, arătând chiar un sentiment de vanitate în legătură cu origina sa. În 1714 ajunse în Veneţia, unde cunoscu pe părintele Soffietti care căuta cu prudentă să afle motivul plecării sale din Roma. Crisoscoleo îi mărturiseşte intenţiunea de a se înapoia la Constantinopol pentru a consola pe mama sa, şi a pune în ordine unele chestiuni familiare cu fraţii săi, după care, peste şase luni, se va reîntoarce la Roma. Părintele îl prevenise de rezultatul la care se expune părăsind vocaţia religioasă şi obligaţia solemnă ce-şi luase înaintea lui D-zeu, la intrarea în ordinul jesuitilor. Crisoscoleo protestă cu jurăminte că nu are altă intentiune de cît a se înapoia după 6 luni. După o lună de întârziere îşi luă rămas bun de la cercul preoţesc din Veneţia, zicând că pleacă spre Padova pentru a lua apoi drumul Constantinopolului, dar după două zile fu zărit în Veneţia, în haine de laic, arătându-şi deci nestatornicia. La Constantinopol nu găsi însă averea închipuită, şi după un an soseşte din nou în Veneţia, fără a mai da ochi cu părintele Soffietti sau cu ceilalţi jesuiti. De aici pleacă la Padova unde studiază medicina cu vestitul Antonio Vallisnieri, rectorul universităţii de acolo, şi-şi ia doctoratul la Siena, de unde se întoarce prin Livorno la Constantinopol, iar de aici pleacă spre Valahia şi ajunge în Bucureşti, în August 1716, primit cu dragoste de Principele Nicolai Mavrocordat, vărul său, şi de fratele său Dumitru Crisoscoleo, care ocupase atunci demnitatea de Mare Postelnic la Curte, schimbată în urmă cu cea de Paharnic, dătătoare de mari câştiguri. Cei doi fraţi se puseră să strângă avere. Căpătară veniturile câtorva sate bogate, care aparţineau de drept familiei Cantacuzino, între care era şi satul Afumaţi, depărtare de 4 ore de Bucureşti.

Surprinşi însă de năvălirea cătanelor nemţeşti şi de prinderea Domnitorului la care nu se aşteptau, şi rău sfătuiţi, se refugiară la mănăstirea Archimandritului, care se afla lângă palatul Cantacuzinilor din Bucureşti, unde se ascunseră până după plecarea noastră cât şi a cătanelor cu prizonierul lor domnesc, şi travertiţi apoi în haine ţărăneşti luară drumul spre Giurgiu, prin poteci neumblate. Nu departe însă de Bucureşti au fost jefuiţi şi oribil masacraţi. Iată tragicul sfârşit al lui Ioan Crisoscoleo, care a nesocotit pacea sufletească religioasă, schimbând-o cu măririle şi onorurile de la nestatornica Curte a Valahiei.

Marele Sultan aflând de prinderea lui Mavrocordat era foarte abătut, dar, în aparenţă, învinuise pe însuşi Principele Mavrocordat de a nu fi dovedit destulă îndemânare faţă de acele împrejurări. Puse în locul său pe scaunul domnesc pe fratele acestuia, pe Ioan Mavrocordat, şi trimese boierilor şi locuitorilor ţării un manifest, care era un amestec de cruzime şi înduioşare, de blândeţă şi ameninţări, care însă, pe lângă instrucţiunile date noului domnitor, a avut efectul de a întoarce din pribegie multe familii din Transilvania, precum şi pe Doamna Măria, văduva lui Brâncoveanu, cu ginerele şi nepotul ei; cari se bucurau de dragostea poporului, care mărturisea că singura cauză a revoluţiilor şi nenorocirilor Valahiei a fost detronarea şi uciderea lui Brâncoveanu.

Dau aici traducerea fidelă a manifestului, făcută cu multă pricepere de domnul Panajotti fiul vestitului Nicu Saraffi, cunoscut între negustorii oraşului:

Către voi boieri, căpitani, odda-başi, ceauşi şi seimeni, cari mâncaţi pâinea Marelui vostru Sultan. Iată ce vă zic vouă: întoarcă-se fiecare în ţară la casa sa; înapoiaţi-vă şi veţi trăi în pace. Sunteţi iertaţi voi, femeile voastre şi copii voştri; vă sunt iertate casele şl satele voastre, vitele voastre şi tot ce aveţi. Vă sunt iertate toate greşelile făptuite. Voi avea îndurare pentru voi scutindu-vă timp de un an de orice tribut, dăjdie şi contribuţie de orice fel; dovediţi însă supuşenie poruncilor mele, şi nu abuzaţi de mila ce încerc cu voi.

Ajuns în Bucureşti, unde avu loc înscăunarea ca toată solemnitatea cuvenită, Principele Ioan comunică Generalului Comandant al Transilvaniei, în termeni curtenitori, alegerea sa pe tronul Valahiei în locul fratelui său prizonier. Oferi o sumă de bani pentru tot timpul armistiţiului, menţinând relaţiuni de bună vecinătate cu Transilvania, cultivate de ambele părţi. Cu toate acestea, în timp de câteva luni, biata ţară a fost într-una călcată de continue năvăliri, fie din partea nemţilor sau ale turcilor şi tătarilor. Aceştia din urmă. trecură de trei ori, în Noembrie trecut, prin părţile Oltului, unde arseră satele, robiseră locuitorii, şi uciseră pe bătrâni.

Principele Ioan, uimit că tara e prăpădită de cei ce trebuiau să o apere, strânse o mică oaste cu care porni contra tătarilor, şi desrobi cu forţa pe mulţi locuitori. Hotărârea această îndrăzneaţă băgase groaza în multă lume, de teama unei răzbunări din partea turcilor contra Domnitorului, mai cu samă că fusese chemat la Adrianopol fără a cunoaşte cauza. Susţineau unii că Marele Han al tătarilor îl părâse la turci de părtinire cu nemţii, prin cutezanţa sa de a ataca pe tătari, dar Domnitorul ştiu să justifice cu abilitate îndrăzneala sa, şi în Decembrie trecut recapătă din nou tronul Valahiei.

Iar eu la sfârşitul anului 1717, termin Istoria nesfârşitelor Revoluţii ale Valahiei, căci această nefericită ţară nu ştie încă pe cine să, dorească de stăpân, pe Turcul sau pe Augustul împărat.

Terminând această Istorie, mă văd îndatorat să satisfac curiozitatea cetitorului în privinţa limbii valahe care are strânsă legătură cu cea latină, după cum arată şi Joan Lucio în cartea sa de Regno Dalmatiae. Dar observ cu uimire că conţine nu numai cuvinte italieneşti, dar după o practică de 6 ani, remarc că şi verbele, în special la trecut, au forma exactă a celor italieneşti, şi că într-adevăr limba valahă se trage din cea latină, întrebuinţând la trecut, ca şi cea italiană, verbul auxiliar a avea. Iată câteva exemple:

Ce ai scris ? Che cosa hai scritto ?

N-ai făcut bine. Non hai fatto bene.

Adam părintele Adamo Padre nostre ha peccato.

nostru a păcătuit.

Cristos a păţit Cristos ha patito per li peccati noştri

pentru pacatele noastre.

Etc.

Şi alte multe exemple la fel a-şi putea da, dar pentru a nu obosi pe cetitori, voi adaogă numai că limba valahă conţine şi alte cuvinte străine, Iată de pildă o frază scurtă, care conţine cuvinte din patru limbi: greceşte, latină, slavonă şi italiana.

Toţi ucenicii au lăsat singur pe dascălul lor.

Iată şi începutul lui Tatăl nostru:

Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău etc…

Numerele de la unu până la zece se pronunţă astfel:

Un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece.