Teama de armata sovietică

Nu cred să fi existat, în acea perioadă, măcar vreun amic sau cunoscut de-al meu la care să nu fi înnoptat cel puţin o singură dată şi, pe atunci, aveam cunoştinţe cu carul. Din ianuarie şi până în februarie făcusem un tur al oraşului, rămânând peste noapte în toate cartierele sau suburbiile Chişinăului. E adevărat că nu tot timpul mă aflam în zodia porcului. Se mai întâmpla uneori să luftez: fie că amicii mei nu-mi răspundeau la telefon, fie că eu nu întâlneam pe nimeni la Moldova sau la Fulguşor şi atunci mergeam şi sforăiam pe băncile din gară. Oricum ar fi fost însă, nicăieri nu mă reţineam prea mult după ce ofiţerii de la catedra militară m-au zburat de la Universitate şi am rămas pe drumuri. Mai trist era că şi miliţienii mă trecuseră la condică pentru a mă trimite cu forţa în armată, după ce am fentat câţiva ani la rând comisiile de recrutare. O dată la câteva zile, sectoristul trecea pe la părinţii mei din Flutura sau pe la portăresele de la cămine, dar părinţii mei se făceau că plouă, negând că ar şti unde mă găseam eu în acele clipe, iar bătrânele de la poartă chiar îmi pierduseră urmele. De aia, oriunde aş fi dormit în acei ani, dormeam tot timpul cu fereastra deschisă ca să pot fugi în orice moment. Trebuie să recunosc astăzi că norocul meu în acel răstimp a fost s-o întâlnesc pe scriitoarea Leonida Lari care nu s-a împiedicat de faptul că nu mai eram student şi m-a trimis la Tbilisi ca să studiez limba georgiană pentru a face ulterior traduceri literare. Fără ajutorul autoarei volumelor de versuri Piaţa Diolei şi Mitul Trandafirului, nesiguranţa în care trăiam ar fi fost cu mult mai mare. Iată de ce atunci când vine vorba despre Leonida Lari, nuanţele contează foarte mult, fiindcă ea a făcut foarte mult bine la foarte mulţi oameni, iar unul dintre cei pe care i-a ridicat din colb am fost şi eu, şi asta într-o perioadă când mă găseam în gura tunului.

Când am urcat în trenul care mă ducea spre Tbilisi, cu o escală în Rostov, am realizat că am prins vulpea de coadă. Şi aşa s-a şi întâmplat, pentru că în Georgia miliţienii nu mi-au mai dat de urmă şi eu aşa şi nu am mai ajuns să fiu soldat al armatei sovietice. Totuşi, pericolul continua să persiste. Până s-a prăbuşit Uniunea Sovietică am trăit permanent cu frica în sân că şepcile roşii o să mă prindă într-o bună zi şi o să mă trimită în gura lupului (dar chiar şi foarte mulţi ani după căderea Uniunii Sovietice, fiindcă nu am făcut armata, nu am avut paşaport, întrucât comisarilor militari nu le putea intra în cap faptul cum de eu nu am făcut armata – abia în 2001, mama mea, cu faţa scăldată în lacrimi, a reuşit să le smulgă acordul că nu au nimic contra ca să mi se elibereze şi mie un act de identitate moldovenesc).

În ultimii ani de existenţă ai imperiului sovietic am fost nici mai mult, dar nici mai puţin decât un dezertor. Chiar şi dacă eram mai mult decât conştient de riscul la care mă expuneam dacă cei cu pistoalele la cingătoare ar fi dat de mine, am înfruntat conştient primejdia, pentru că efectiv nu voiam să fac armata şi nu voiam să fiu soldat sovietic, fiindcă îmi era groază de armata sovietică.

Când mă gândeam în adolescenţa mea la viitor, mă apuca tremuriciul, fiindcă peste câţiva ani urma să fiu şi eu mobilizat în armată. De ce îmi era frică de armata sovietică? Îmi era teamă pentru că foarte mulţi colegi sau prieteni de-ai mei din Flutura nu s-au mai întors oameni sau nu s-au mai întors deloc după ce au îmbrăcat tunica militară. Dar chiar şi cei care au revenit sănătoşi, erau foarte schimbaţi. Auzindu-le povestirile lor despre ceea ce se întâmpla în interiorul cazărmii, părul mi se făcea topor.

Acum, după ce am auzit că un pacificator rus l-a împuşcat pe Vadim Pisari din Pârâta, am conştientizat încă o dată de ce nu m-am prezentat la comisiile de recrutare, fiindcă asemenea ofiţeri slujeau şi în armata sovietică, iar unul dintre ei a tras într-un văr de al meu de-al doilea din Flutura, care aşa şi nu a mai venit din armata sovietică.

Cele patru împuşcături care au răsunat în prima zi din ianuarie pe teritoriul Republicii Moldova mi-au trezit teama de armata sovietică. Atâta timp cât pe malul Nistrului soldaţii stau cu degetul pe trăgaci, chiar nu văd cum am putea scăpa de teama aceasta.