Mărturisesc că nu mă așteptam la meciuri de nivel de Grand Slam și, ca suporter al echipei moldovene, mi-am dorit doar satisfacția participării la spectacolul sportiv și, desigur, victoria favoriților mei. Obiectiv realizat doar parțial, procentul de ratare fiind asigurat, din fericire, de alți factori decât jocul din teren. Două cucoane, vorbitoare de rusă, din spatele meu – care își găseau subiecte de conversație exact în timp ce se jucau punctele -, prețurile exorbitante la apă și gustări (în condițiile în care evenimentul a durat aproape șapte ore) sau spectatorii care se substituiau arbitrilor de linie, strigând „out” la mingile pe linie ale adversarilor ar putea fi pe lista „turbulențelor”. Însă altceva a compromis iremediabil bucuria spectacolului și a victoriei: sala improvizată, la care ajungi traversând un kilometru de noroaie, pe ale cărei holuri riști să îți rupi gâtul din cauza beznei și gândul că R. Moldova nu are nicio arenă demnă de a găzdui o competiție sportivă internațională. Nu știu dacă bodyguarzii premierului, prezent la meci, aveau lanterne sau l-au purtat în brațe până la automobil, ca să nu se înglodeze. Sper să înțeleagă că e rușinos să fii prim-ministru al unei țări care nu e în stare să ridice o sală de sport ca lumea. Până atunci e greu să spui: Avantaj Moldova!
