Motivele războiului

Începând cu anii 1470, ameninţarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a pierdut Chilia şi Cetatea Albă în 1484, Ştefan cel Mare a fost nevoit să uite divergenţele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon. În 1485, în schimbul unei alianţe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, Ştefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoştea drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuţia. Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuţia, deşi controlată de domnitorii moldoveni între 1387 şi 1532, făcea parte de drept din regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu. Această practică era obişnuită în Europa medievală şi nu însemna decăt că o parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege. Suzeranitatea regelui Poloniei nu se răspîndea asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir şi Ştefan, nu între ţări independente. Totuşi, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin inscăunarea unui alt nobil.

Casimir s-a stins în curând din viaţa, lăsând cinci fii – Casimir, care în loc să devină rege a ales o viaţă clerică, Vladislaus II, care prin căsătorie a combinat regatele Boemiei şi Ungariei, Ioan Albert, Alexandru şi Sigismund I cel Bătrân. Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să se fi aşteptat şi pregătit din copilărie. Având loc o tranziţie de la un rege foarte stimat şi temut la un fiu nepregătit, poziţia ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de şubredă. Ştefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înţelegerii cu tatăl acestuia. În 1494, Ioan Albert şi Ştefan s-au întâlnit la conferinţa de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei şi electorul Johann Cicero al Brandenburgului, şi au făcut planuri pentru o expediţie împotriva Porţii. Obiectivul era recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe. Totuşi, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei şi detronarea lui Ştefan. Aceste planuri au fost aflate de Ştefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ştefan s-a grăbit atunci să ia măsuri şi a inrat cu oastea sa în Pocuţia, alungând pe reprezentanţii regelui.

Conflictul polono-moldovean

Astfel, la intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit duşmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 şi 10 mii de nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ştefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată. Totuşi, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, şi după 4 luni bătute pe loc, infecţiile din tabără şi ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ştefan de a se fi aliat cu otomanii.

Ştefan s-a folosit cu iscusinţă de incpacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marş în forţă. Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuţi-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile înpădurite care despart valea Siretului de valea Prutului. Hărţuind armata în retragere, Ştefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostaşi, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită şi nechibzuită. Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mişcare excact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lânga pădurea pregătită de oamenii lui Ştefan. Crezând că este vorba de un mic detaşament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detaşamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ştefan. Armura performantă şi experienţa de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face faţă la toată oastea lui Ştefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit şi deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărţi oastea poloneză în bucăţi mici şi pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora. În loc să-şi folosească lăncile şi spadele pentru a măcelări o oaste de ţărani, mulţi dintre care n-aveau nici un fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjuraţi de aceşti ţărani între copaci doborâţi, daţi jos de pe cai cu gheoagele, şi până să apuce a întoarce spada, loviţi cu bâtele ţărnilor şi/sau cu spadele vitejilor.

Lupta din pădure a fost extrem de dură şi sângeroasă, ducându-se pe viaţă şi moarte, însă odată cavalerii răpuşi, restul oştii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărţuindu-le retragerea, recapturând prada şi luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuţi, fugarii au trecut râul în grabă fără nici o intenţie de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini şi apoi prin Pocuţia în direcţia Stanislau şi Lvov.

Urmările bătăliei

Aştptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ştefan a rămas şi el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime. Printre cei răniţi în luptă era fiul şi moştenitorul lui Ştefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb, care în bătlie a pierdut un ochi lanciei unui cavaler polonez care l-a recunoscut. Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigănd de durere. Deşi au recunoscut că Bogdan "le nimerea mai mult alăturea", ei continuau să afirme că urletele, avântul şi înfăţişarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii şi sigurnţei asupra nobililor polonezi care-l vedeau.

Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei staguri militare ale regiunilor Cracovia, Lvov şi Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare. Aceasta însemna că a fost practic un măcel. Ioan Albert, care a avut inspiraţia de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Lvov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuţia sau Stanislau ar fi fost foarte periculos. Deşi a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a ramas în memoria polonezilor ca "regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciţi".

Locul bătăliei, din ordinul lui Ştefan a fost curăţat şi în loc a fost sădită o dumbrvă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roşie. Se spune că din stejarii semănaţi de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ştefan cel Mare. În anul următor, 1498, Ştefan a întreprins o campanie în Pocuţia, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligaţii vasale faţă de Polonia). Pocuţia va fi pierdută de Moldova în 1532, fiind iarăşi cucerită şi anexată de Polonia. În urma bătăliei, Ştefan a dorit de asemenea să dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduşi printre altii si primii ţărani ruteni (strămoşii ucrainenilor) în Moldova. În 1775, numărul polonezilr şi rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populaţie de 1.5-2 milioane, în ţinutul Cernăuţi ei reprezentând 10%.

Există o supoziţie modernă, care spune că Ştefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368 (cronicarul polonez Jan Długosz menţionează ultima în 1359, dar astăzi este primit că el s-a greşit şi bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o ambuscadă similară, însă mult mai mică, oastea poloneză având atunci doar 2.000 de oameni. De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusa de tinerii frati Petru si Roman Musat, viitorii domnitori.