Istorie

Trei pedagogi de excepţie, fraţii Parhomovici

În jurul acestei construcţii s-a discutat mult în presă, dar casa n-a putut fi salvată. Însă în acele intervenţii exista un gol, nu s-a scris aproape nimic despre proprietarii ei. 

Preotul Vasile Guma, fost discipol al fraţilor Parhomovici, în volumul de memorii Povestea vieţii mele (Paris, 1999), îi caracterizează astfel: „Parhomovicii erau trei fraţi, cel mai mare, Vasile, mijlociul Andrei şi cel mai mic, Iosif – tustrei prezentau o putere de care ţineau seama atât profesorii, cât şi elevii. Nobili, solidari, îngăduitori, iertători, iubitori de cinste şi pedanţi”.

Fraţii Parhomovici erau „venetici” în Basarabia. Însă mai rar familie care ar fi dat acestui pământ, cărturari mai atenţi, istorici mai harnici, pedagogi mai devotaţi. Ei s-au împăcat cu destinul şi, stabilindu-se la Chişinău, s-au legat cu trup şi suflet de aceste locuri. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este cazul lui Vasile Parhomovici. Ajuns arhiepiscop al Donului, el revine la bătrâneţe la Chişinău, ca să moară acasă…

La Cimitirul Central din Chişinău de pe str. Armenească, chiar în apropierea bisericii este un grilaj de fier în care sunt două morminte însemnate cu cruci, unul pe care scrie Iosif Mihailovici Parhomovici, cel de-al doilea mormânt e al lui Andrei Parhomovici. Dar faptul că tot aici mai există şi un al treilea mormânt îl cunosc doar câteva persoane. Tot aici este înhumat cel mai mare dintre fraţii Parhomovici – Vasile.
Cum de s-a întâmplat că o personalitate atât de importantă în lumea clerului a rămas fără o cruce deasupra capului, iarăşi ştiu doar câteva persoane…

Vasile Parhomovici (1.01.1828, s. Homutţî, jud. Mirgorod, reg. Poltava) s-a născut în familia unui preot. Cunoştinţele elementare le-a învăţat acasă, apoi a ajuns elev la școala duhovnicească din Libensk, Seminarul Teologic l-a făcut la Pereslavl (gub. Poltava). Şi-a finalizat studiile la Kiev, la Academia Teologică, pe care a absolvit-o în 1853. La 29 septembrie 1853 a primit postul de inspector al şcolii duhovniceşti din Chişinău şi, astfel, s-a stabilit cu traiul în Basarabia. La 29 mai 1861 a fost numit profesor de religie la Liceul nr. 1 de băieţi din Chişinău. Odată cu deschiderea gimnaziului de fete, a fost numit profesor de religie şi acolo. În 1875 a fost numit interimar al rectorului Seminarului Teologic din Chişinău, iar din 1884 a devenit rector plenipotenţiar. În 1880 i-a decedat soţia şi el, după mai multe cugetări, a decis să se călugărească. La 9 martie 1885, el a devenit fratele Afanasie, prin blagoslovirea episcopului Augustin din Akkerman, iar arhiepiscopul Serghie al Chişinăului şi Hotinului l-a ridicat la rangul de arhimandrit.

La 4 martie 1889 a fost numit Episcop de Sarapulsk şi primul vicar al Eparhiei Viatka. La 8 noiembrie 1891 i-a fost încredinţată Eparhia Ekaterinburgului şi Erbiţkului. Iar la 12 noiembrie, acelaşi an, este numit arhiepiscop al Donului şi Novocerkaskului. Acesta a fost punctul culminant al carierei lui în cadrul bisericii.

În 1906, Sfântul Sinod l-a decorat cu Ordinul „Aleksandr Nevski” pentru muncă cu abnegaţie pe terenul credinţei. La 31 august 1908 au început sărbătorile legate de semicentenarul lui Afanasie, iar la 16 decembrie a fost pensionat. Şi tot atunci i-a fost înmânată distincţia supremă – Ordinul „Aleksandr Nevski” cu diamante. Cei doi fraţi, Andrei şi Iosif, nu i-au permis să se stabilească la mănăstire, ci l-au luat să locuiască împreună cu ei în casa lor din Chişinău. Aici a şi murit la 5 septembrie 1909.

Arhiepiscopul Serafim al Basarabiei a luat decizia ca el să fie înmormântat chiar în centrul Chişinăului, în curtea mitropoliei, care pe vremuri se afla pe locul unde astăzi este Casa guvernului.

Funeraliile lui Vasile Parhomovici au fost o ceremonie fastuoasă, cum mai rar se întâmpla la Chişinău.

În vara lui 1941, clădirea mitropoliei, Sala eparhială, catedrala au fost minate şi aruncate în aer. Evident că după război nimeni nu avea de gând să restabilească, într-o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, mitropolia în centrul oraşului. S-a luat decizia ca pe acel loc să fie înălţată Casa guvernului. Şi atunci ruinele au fost demolate împreună cu biserica mitropolitană, o parte din clădirile Seminarului Teologic, profanându-se şi mormintele marilor ierarhi care se aflau în curtea mitropoliei.


Vasile Parhomovici

Astăzi e greu de stabilit cine dintre constructorii care nivelau terenul cu buldozerul a reuşit să ia legătura cu rudele lui Vasile Parhomovici, rugându-i să vină să ridice oasele din mormânt pentru a nu fi împrăştiate. Operaţia de transmitere a osemintelor s-a făcut pe timp de noapte şi ele au fost aduse la Cimitirul de pe strada Armenească şi îngropate fără niciun semn lângă cei doi fraţi mai mici, Iosif şi Andrei…
Al doilea frate din această familie – Andrei Parhomovici (2.10.1836, s. Homutţî, reg. Poltava), s-a născut tot în familia preotului Mihail Ignatievici Parhomovici şi a soţiei sale Iuliana Iakovlevna Kokolniţkaia.

A învăţat la şcolile spirituale din Pereslavl şi Liubensk (1846-1851). Studiile medii le face la Seminarul Teologic din Poltava (1851-1857), iar la Academia Teologică din Kiev a studiat din 1859 până în 1863, când obţine titlul de magistru.

După absolvire este trimis ca profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, unde a activat din 1863 până în 1890. Paralel a fost profesor de religie la Liceul de fete nr. 1 din Chişinău. A fost unul dintre fondatorii şi colaboratorii de bază ai revistei Kişiniovskie eparhialnîe vedomosti (Buletinul Eparhiei Chişinăului, 1867), al Societăţii Istorico-Bisericeşti din Basarabia, membru al Dumei Municipale Chişinău (1893-1897) şi autor al mai multor lucrări cu tematică religioasă: Ecleziast (1868), Explicarea profeţiilor despre Mesia cuprinse în Pentatehul lui Moise şi în Psaltire (1894), Na dosughe (versuri; Chişinău, 1911); Kievskaia Duhovnaia Akademia dlea Kişiniovskoi eparhii s ee ucebnîmi zavedeniami (1813-1913) (Chişinău, 1914) ş.a.

O altă lucrare, tipărită în două ediţii consecutive, tradusă în limba sârbă de preotul Davidovici şi publicată la Belgrad, are titlul: De la Ghetsimania până la Golgotha.

Dar ceea ce a uimit multă lume a fost apariţia unei plachete de versuri – Na dosughe (Chişinău, 1911), deoarece toţi cunoscuţii şi discipolii erau obişnuiţi să-l vadă grav şi important.

În numărul din decembrie 1918, a tipărit în revista Luminătorul, în traducerea preotului Ioan Andronic, povestirea Orfanul şi mama vitregă. A publicat nenumărate predici în limbile rusă şi română.

Munca lui a fost observată şi apreciată. În 1889 este distins cu Ordinul „Sf. Vladimir” de gradul III. În 1901, din partea împăratului Nicolai al II-lea, primeşte un inel cu diamante. A primit mai multe medalii: în memoria lui Aleksandru III (1898), cu ocazia aniversării a 25-a a Şcolii bisericeşti (1909), cu ocazia sărbătoririi a 300 de ani de la fondarea Casei Imperiale Romanov.
S-a pensionat în 1904.

S-a stins din viaţă la 21/4 iulie 1919, la Chişinău, şi a fost înmormântat la Cimitirul Central de pe str. Armenească.

Despre un alt frate, Iosif Parhomovici, am scris în primul volum al Basarabiei necunoscute.

Fire de cronicar, el a preferat să stea o viaţă de om aplecat peste cărţi, arhive, corecturi. Fostul lui elev, Nicolae Popovschi, în volumul de memorii Din negura trecutului îl defineşte astfel: „Iosif Mihailovici a fost celibatar. A dus o viaţă foarte cumpătată, în muncă fără preget. Religios, mereu ocupat cu cărţi, el putea cu drept cuvânt să spună că nu cunoştea decât două drumuri – la biserică şi bibliotecă”.
În plan cronologic, biografia lui I. M. Parhomovici se citeşte foarte uşor. S-a născut în 1846, în gubernia Poltava, în familia unui preot ucrainean. Când a împlinit nouă ani, fratele său mai mare, Vasile, pe atunci director al şcolii duhovniceşti din Chişinău, l-a adus în Basarabia. Aici a absolvit seminarul, apoi şi-a continuat studiile la Academia kieveană.


Iosif Parhomovici

În 1871, proaspătul absolvent al Academiei se încadrează în serviciu la Seminarul Teologic din Chişinău, unde a lucrat ca profesor timp de 35 de ani.

Deosebit de preţioasă mi s-a părut observaţia lui N. Popovschi, autorul valorosului volum Istoria bisericii din Basarabia 1812-1918… Ca specialist în problemele istoriei bisericii, ca om de ştiinţă dintr-o altă generaţie, el afirmă foarte sigur: „Pe lângă profesorat, Iosif Mihailovici s-a ocupat foarte mult cu cercetări asupra trecutului Basarabiei în domeniul bisericesc. Putem spune că după Stadniţchi dânsul a fost cel mai mare muncitor pe acest ogor…”. Dacă ne-am pune scopul să edităm opera ştiinţifică a lui I. M. Parhomovici, ar fi nevoie de mai multe volume. Vom pomeni denumirile lucrărilor mai importante: Viaţa şi activitatea arhiepiscopului Pavel, Viaţa şi activitatea arhiepiscopului Serafim, Schiţă istorică asupra şcolilor duhovniceşti din eparhia Chişinăului de la 1812 până la 1913 (Chişinău, 1913), Schiţă istorică asupra misiunii antischismatice şi antisectante din eparhia Chişinăului de la 1838 până la 1910, Scurtă schiţă despre viaţa şi activitatea Preasfinţitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, exarh al Sf. Sinod, mitropolit al Chişinăului şi Hotinului (1813-1821) ş.a.

Necrologul tipărit în revista Viaţa Basarabiei conţine un rezumat al unei vieţi pline de zbucium: „Fire blândă, plină de optimism neobişnuit, om de probitate exemplară, foarte modest în cerinţele lui personale, cu-n suflet de rară nobleţe, I. M. Parhomovici s-a bucurat de un sincer respect din partea tuturor acelora care au avut ocazia să-l cunoască sau să colaboreze cu el”.

Într-o zi de ianuarie a anului 1932 l-au coborât într-o groapă de mormânt la Cimitirul de pe strada Armenească din Chişinău. De acum încolo nimeni şi nimic nu-l mai putea despărţi de pământul Basarabiei, care i-a fost atât de drag…

Chiar lângă Biserica „Aleksandr Nevski” sunt înmormântaţi cei trei fraţi Parhomovici, trei oameni ai bisericii, trei oameni ai culturii, trei ucraineni născuţi la Poltava, dar acceptaţi şi adoptaţi definitiv de Basarabia.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.