Și spuneam aceste lucruri într-un articol despre cărți. Dar mă văd nevoită să mă întorc la temă – nu a modestiei, ci a smereniei.
Discutând într-o zi cu un coleg de serviciu, îi spuneam că nu pot înțelege orgoliul nemăsurat. Chiar așa, cum nu poate omul să își calce umbra? Iar colegul mi-a răspuns: „ca să o calce, trebuie mai întâi să conștientizeze că are una”. Am râs la răspunsul lui, dar, de fapt, exact așa stau lucrurile. Nici nu vă puteți imagina cât de jigniți pot fi oamenii dacă nu primesc scaunul din capul mesei, dacă nu li se oferă cuvântul înaintea celorlalți, dacă nu li se menționează numele cu orice prilej.
Cred că doar lipsa iubirii ne face atât de mândri. Altfel ne-am gândit că și semenul nostru merită o onoare sau alta. Dar chiar și atunci, când iubirea dispare, ar trebui să apară un simț al măsurii, un bun simț, care să te facă să accepți că cineva poate primi cireașa din vârful tortului înaintea ta.
Când suntem roși de mândrie, se vede de la o poștă. Nimănui nu-i scapă mândria celuilalt. Și asta ar trebui să ne facă o dată în plus să conștientizăm orbirea noastră. Pentru că îi jignim pe toți cei prezenți când vrem să arătăm că suntem mai buni decât ei. Mai demni de scaunul din capul mesei.
Nu știu cum vom reuși să Îl întâlnim pe Hristos încă din viața aceasta, dacă noi ne ridicăm deasupra celorlalți. E ca o șosea suspendată, de unde nu ai cum să îi întâlnești pe cei care merg mai jos. Fiindcă Iisus asta a făcut: a venit să sufere pentru viața lumii, nu din capul mesei, ci dintre cei simpli. Dintre cei care nu își văd umbra nu fiindcă privesc prea pe deasupra capului, ci fiindcă stau toți împreună, fără să fie stingheriți de vecinii de lângă sau de faptul că sunt toți la același nivel.
Până nu coborâm de pe șoseaua suspendată, călcând pe propria umbră, cedând scaunul din față, nu avem cum ajunge la nivelul în care Iisus a fost întotdeauna prezent, printre bolnavii, săracii și păcătoșii plini de pocăință.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
