Un clasic îndrăgostit de Chișinău

Cartea de vizită a acestui neam am luat-o din cartea lui Gheorghe Bezviconi Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (Bucureşti, vol. I, 1940, vol. II, 1943):

„Negruzzi (Gh. Bezviconi, C. Negruzzi scriitor basarabean, Cetatea Moldovei, II-III, 1942), români. Manolache, care a trăit între anii 1789 şi 1849, moşier la Târnova (Soroca), vistier al ţinutului Iaşi (1818-1821), ctitor al bisericii din Târnova (1846), unde e înmormântat împreună cu soţia sa, Maria Pavel…

Dinu (+ 1826), paharnic, moşier la Şirăuţii de Sus (Hotin), fratele lui Manolache. Tatăl lor, vel-căpitanul Vasile, e arătat fiul lui Ienache, poreclit Negruţ, un fecior al vtori-logofătului Gavriil Neniul, tatăl căruia a fost Neniul, vornic de poartă de pe timpul lui Vasile-Vodă Lupu, într-adevăr un strămoş al lor de pe maică şi predecesor la stăpânirea Şirăuţilor (Cartea a VI-a a nobilimii, 1826, Arhivele Statului din Chişinău; şi A. Băleanu şi C.A. Stoide, Documente moldoveneşti privitoare la familia de boieri Neaniul, Iaşi, 1938, p. 62). De fapt, însă, Vasile e fiul lui Grigore Ienache Negruţ, coborând dintr-un oarecare Ifrim Ignat de Zmeiani, contemporanul lui Neniul (I. Neculce, II, 1922, p. 321). Fiul lui Dinu, Costache (1808-1868), scriitor de seamă, în timpul Eteriei a stat în Basarabia, unde l-a cunoscut pe poetul Puşkin. Fiul său, Iacob (+ 1932), a fost preşedinte al Academiei Române, autor al Amintirilor de la «Junimea» (Bucureşti, 1921)”.

Iar amintirile lui Constantin Negruzzi despre Chişinăul începutului de sec. al XIX-lea le-am cules din două nuvele: O alergare de cai (Skacika) şi Calipso.

„Tot oraşul Chişinău se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise pîn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general al Nuorusiei şi al Basarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedicându-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Feodorov.

Locul alergării este zece minute în afară de oraş, unde este gătită o galerie de scânduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, şede împrăştiată pe câmp sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijinită de jandarmii poliţiei!

Piaţa se întinde ovală pe un neted şes într-o cercoferinţă de trei verste, însemnată cu stâlpuşori de lemn de 3-4 stânjini departe unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sunt datori a face giurul pieţii de patru ori, adică o cale de douăsprezece verste (ca o jumătate de poştă); şi doi, care întrec pe ceilalţi, ajungând mai înainte ţinta, primesc, cel întâi, un vas de argint, preţuind 1500 ruble asignaţii; cel al doile, 500 ruble, care bani li dă visteria împărătească.

Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guberniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor şi e foarte nimerit, pentru că acum toată călărimea se îndestulează din ţară. În vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armăsari şi iepe sunt primiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decât de loc.

Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi înmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vârstei de mijloc, cu această deosebire că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimei lor, şi aceştia aleargă ca să câştige 1500 de ruble.
Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineuence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecând cu dispreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strâmbându-se şi strângând din umeri.
Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costum rusesc, cu barba lungă, îi mâna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească…

…Doisprezece concurenţi purceseră şi numai cinci se întrunau. Curând şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armăsar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atât de delicate, încât păreau că numaidecât or să se frângă. Pe dânsul era Meleli. El sta înfipt pe şa şi atât de neclintit, încât omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frâile de oblicul şelei şi se ţinea de coama cursierului.

Iapa sură, pe care o încăleca un jocheu a nu ştiu cărui domn, era mai mare decât armăsarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugăriţă. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergând alături cu dânsul, şueratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armăsarul care atunci şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul.

Amândoi era acum ca la cinci sute de paşi de ţintă, când Meleli înfipse ambii pinteni în coastele armăsarului. Un sânge purpuriu văpsi pelea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Râncezând de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zbârli unduioasa coamă şi, aruncându-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc!

Îndată îl urmă şi iapa.
– Hura! Striga gloata, bătând în palme.
Meleli primi vasul de argint pe care era săpate arătările Besarabiei.
Armăturile aceste sunt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripile întinse.
Întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunând marş, Meleli intră în oraş.
Astă întrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş.c.l.” (C. Negruzzi, c, vol. I, Bucureşti, 1974)

Şi cu totul altă atmosferă descoperim în Scrisoarea VII (Calipso).
Eteria. Grecii încearcă să-şi elibereze patria şi vor reuşi abia peste câţiva ani.
Dar şi în acele vremuri zbuciumate Chişinăul avea protagoniştii săi:

„Septemv. 1839
Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei şi că ea îşi avu începutul la Iaşi. Precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe excesuri, căci totdeauna printre patrioţi se vâră şi oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni, toate căpiteniile ce erau mai de omenie fugind care încotro, ţările noastre rămaseră în prada birbanţilor. Iaşul se pustii. Orăşenii bejănăriră în Bucovina şi Beserabie, unde găsiră azil.

Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iarna în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să ne întâlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiaţi ca şi noi.

Era curios a videa cineva atunci capitala Beserabiei, atât de deşeartă şi tăcută, cât se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mâine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţumiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decât cenuşă şi, neavând ce se face altă, hotărâră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decât primblări, muzici, mese, intrigi amoroase.

În toată această soţietate de emigranţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Aceste erau un om tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învălită într-un şal negru, pre care le întâlneam în toate zilele la grădină. Aflai că junele cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron al Rusiei, ce avu un sfârşit atât de tragic (el fu ucis în duel de cumnatul său), iar tânăra cu şalul pre care toţi o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iaşi numită Calipso.

Calipso îmbla tot singură. Numai Puşkin o întovărăşea când o întâlnea la grădină. Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decât greceşte şi româneşte, limbi pe care Puşkin nu le înţelegea), nu ştiu. Se vede că 22 de ani a poetului şi 18 ani a curtizanei n-aveau trebuinţă de mult înţeles.

Puşkin mă iubea şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Câteodată şedea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pre care mi le traducea.

Dar după o lună, m-am dus din Chişinău şi în primăvara anului 1823 m-am întors în Moldova, fără să mai văd pre Puşkin şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când citeam poeziile marelui poet rus, şi mai ales Şalul negru, aceste versuri ce sunt un poem întreg făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc şi doream să ştiu ce se făcuse.” (C. Negruzzi, Opere , vol. I, Bucureşti, 1974).

Prin pana marelui prozator am obținut un nemuritor portret al Chișinăului de odinioară, orașul care a devenit istorie…
În imagini:
1. Costache Negruzzi, portret de Joseph August Schoefft
2. Manuscris Zăbăvile mele în Basarabia în anii 1821,1822, 1823 la satul Șărăuți (B.A.R.)
3. Costache Negruzzi