Un Dumnezeu care crește

Desigur, cum spuneam anul trecut, noi am transformat sărbătoarea nașterii Fiului lui Dumnezeu într-un fel de sărbătoare a relațiilor (iar anul acesta politicienii o vor transforma în campanie electorală). Pentru mulți, Crăciunul înseamnă: familia, soțul, copilul, iubitul. Cumva i-au văduvit pe cei singuri de o mare bucurie. Și e și vina noastră. Cei care întâmpină singuri aceste sărbători le privesc ca pe cele mai triste zile din an.
Însă ar trebui să ne amintim sensul și importanța Crăciunului. E incredibil chiar și pentru omul credincios să vadă această naștere așa cum ea s-a petrecut de fapt. Hristos Dumnezeu – un bebeluș neajutorat. Un bebeluș care nu poate să meargă și să mănânce singur. Care nu vorbește. E aproape discutabil unde în Hristos se manifestă mai deplin chenoza (golire de slava Sa dumnezeiască): în patimile de pe Cruce sau în nașterea Sa.
Iisus, bebelușul, apărat și ascuns de Iosif cu ajutorul îngerilor, un nou-născut fără putere, un prunc în toată puterea cuvântului, dar care, în același timp e Dumnezeu. Un Dumnezeu deplin sau cum spune Simbolul de Credință (articol scris în anul 325, la Niceea) „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Acest Dumnezeu, căruia ne închinăm și în a cărui înviere credem, a fost născut de Fecioara Maria, a crescut, a învățat să meargă, să vorbească. Și, cum spuneam, chiar și nouă creștinilor ne vine greu să ne imaginăm așa ceva.

E foarte important să avem în minte acest aspect, fiindcă așa cum se naște Iisus ca un bebeluș neajutorat, tot așa ajunge un Om care simte durerea, foamea, setea. Adică Omul-Dumnezeu care pătimește pentru noi moartea pe cruce, nu aparent, nu înșelător, ci ca un Dumnezeu care și-a asumat golirea de slava dumnezeiască și toate le-a pătimit cu adevărat. Atotputernicia lui Hristos S-a manifestat prin acceptarea de bunăvoie a patimilor, nu prin aparența suferinței.

Avem un Dumnezeu, Fiul, care se naște, crește, pătimește, moare și învie. Toate pentru ca noi să scăpăm de sub robia păcatului și a morții.