Ambele se plângeau pe viaţa proastă din Moldova şi se întrebau ce să facă pentru a trăi mai bine. „Calea cea mai scurtă este să obţii cetăţenia română”, zise una din ele, lăudându-se că, de când o are, toate graniţele UE sunt deschise în faţa ei. „Cum se face asta?”, devine curioasă cealaltă doamnă. „Mergi la Oficiul Stare civilă, cauţi dovada că cel puţin unul dintre părinţii tăi s-a născut şi a locuit pe teritoriul RM înainte de 1940 şi… îţi ceri dreptul la redobândirea cetăţeniei”.
În timp ce cealaltă femeie analizează datele problemei, doamna care deja posedă cetăţenia română îşi mai aminteşte un detaliu: „Da, era să uit – va trebui să treci şi printr-un moment neplăcut, cel al depunerii jurământului de credinţă României… Dar altfel nu primeşti certificatul de cetăţenie…”.
Discuţia lor m-a făcut să mă simt penibil. Ştiam că Patria, pentru o anumită categorie de concetăţeni de ai noştri, e ţara în care se simt mai bine şi care le oferă cele mai multe privilegii. Dar nu mi-am imaginat niciodată că cineva ar putea depune jurământul de credinţă Patriei scrâşnind din dinţi.
