Un monument pentru „NOROC”

Este, în opinia specialiștilor, o carte-fenomen așa cum fenomenală a fost și legendara formație „Noroc” a lui Mihai Dolgan. Despre ea ne va povesti în continuare prefațatorul cărții, redactorul-șef al editurii, criticul literar Eugen Lungu.

Fiecare carte are aventura ei care începe cu mult înainte de ieşirea textului de sub tipar. Şi apariţia acestei cărţi e precedată de o mică istorie.
Despre celebra formaţie „Noroc” s-a scris mult, sporadic şi nu întotdeauna convingător. Textele, când mai inspirate, când mai convenţionale, erau diferite ca volum – de la sfertul de pagină al unei tablete lirice până la dimensiunea vastă a unui articol. Marcate de amprenta ocazionalului, aceste scrieri impresionau numeric, nu însă şi calitativ, căci dincolo de unele informaţii clişeizate nu se trecea.

Fenomenul „Noroc” absorbise în esența sa întreaga epocă

Aşa că ideea unei cărţi care să re-învie în toată amploarea legenda „Noroc”-ului plutea în aer. Alegerea ARC-ului a căzut pe Mihai Ştefan Poiată. Mihai a îmbrăţişat cu toată ardoarea ideea şi a dispărut împreună cu ea pe mai mulţi ani. Din când în când avea însă grijă să ne informeze telefonic sau înfiinţându-se în carne şi oase că lucrează. Când speranţele noastre au început totuşi să se clatine – la un moment dat chiar au căzut în bernă – şi când încercam să uităm că ne dorisem cândva o carte despre formaţia-legendă, autorul s-a mai înfiinţat odată, dar deja cu un manuscris-mamut care ne lăsa, vorba frecventă a unui poet, bouche bée. În primul rând, volumul manuscrisului crescuse substanţial faţă de proiectul iniţial. În al doilea rând, cartea nu mai era despre „Noroc” sau, mai bine zis, nu era numai despre „Noroc”, ci despre tot ce intra în contingenţă cu celebrul ansamblu.
Acest tot includea viaţa însăşi, fiindcă fenomenul „Noroc” absorbise în esenţa sa întreaga epocă: muzica, poezia, boema, vestimentaţia, ideologia, politica, „vocile duşmane”, momentul hippy, libertatea, dar mai ales lipsa de libertate, ritmurile şi multe, multe altele. Totul se reflecta ca într-o oglindă în miracolul „Noroc”-ului şi, dimpotrivă, „Noroc”-ul le trecea pe toate prin înnoitoarea sa briză.

Ceva despre partea cea mai vibrantă a cărții

Autorul reconstituie pas cu pas istoricul apariţiei grupului, perioada sa de glorie şi momentul dezmembrării ansamblului. Mihai Ştefan Poiată proiectează evoluţia Noroc”-ului pe un amplu fundal social-politic şi cultural-artistic al Chişinăului de altădată, prezentând, în mod sincron, eterogena estradă sovietică şi diversitatea efervescentă a rockului mondial.

Partea cea mai vibrantă a cărţii o constituie, cu siguranţă, amintirile interpreţilor care alcătuiau nucleul formaţiei: Mihai Dolgan, Lidia Botezatu, Alexandru Cazacu, Ştefan Petrache, Ion Suruceanu, Valentin Goga ş.a. Fiecare dintre ei are un fel aparte de a inspira şi expira muzică şi de a exista prin ea. Din aceste reflecţii caleidoscopice Mihai Ştefan Poiată re-compune întregul, re-face fenomenul, îi reconstituie dimensiunea valorică. Aceste pasaje au deja calitate de unicat, deoarece unii dintre membrii ansamblului, inclusiv liderul imuabil al formaţiei Mihai Dolgan, nu mai sunt printre cei vii. Totodată autorul încearcă să definească locul şi contribuţia individuală ale celor din echipă, ansamblul fiind o sumă de individualităţi, fiecare cu şpilul şi damblaua sa.

„Norocul” a fost fereastra noastră europeană

Cartea lui Mihai Ştefan Poiată ne convinge că „Noroc”-ul a fost mai mult decât un ansamblu de succes care a exaltat tineretul sovietic, altfel adormit de minciuna patriotică.
„Noroc”-ul a fost fereastra noastră europeană, şansa noastră de sincronizare cu Occidentul prin descătuşarea muzicii şi a cuvântului ritmat. Concluzia cărţii e cât se poate de clară – fenomenul „Noroc” descinde din contextul muzical european, rămânând totodată o componentă a acestuia. Anume prin asta se vădea curajul inteligent al artiştilor! Nu numai prin faptul că făceau să freamăte sălile, că ştiau să arunce în delir mulţimea provocată de viforul decibelic. În momentele de transă, tinerii din URSS se comportau la fel de liber ca şi fanii „Beatles”-ilor în ultraliberul spaţiu anglo-saxon.

Dușmănia inchizitorială din culoarele puterii se resimțea pe zi ce trece…

Din păcate, nu numai noi am resimţit această explozie de prospeţime şi libertate, dar şi ştabii de la cultură.
Pe de o parte, ansamblul se bucura de o audienţă exemplară, numărul spectatorilor fiind de ordinul milioanelor (Ion Suruceanu îşi aminteşte că echipa concertase practic în toate oraşele mari ale URSS), pe de alta, duşmănia inchizitorială din culoarele puterii se resimţea pe zi ce trece. Am citit, în vara lui 1968, în ziarul Districtului Militar Transcaucazian (eram soldat în termen) unul din articolele care declinau în fel şi chip formaţia. Pamfletul ocupa întreg subsolul unei pagini A3. Titlul opului desfigura în batjocură denumirea ansamblului: „Norok-n-roll?” Era unul dintre tot mai insistentele semne că deznodământul se apropie.

Fulgerătoarea ascensiune a echipei şi patetica ei evoluţie a fost suprimată brusc, în zenitul gloriei, când „Noroc”-ul, după Bratislava, tocmai părea că se va lansa pe scenele din afară. Deşi intuit, ordinul de desfiinţare a căzut însă ca un trăsnet. Formaţia a fost dezarticulată, membrii echipei fiind dispersaţi pe uriaşul teritoriu al URSS-ului.

„De ce plâng ghitarele” – blazonul de noblețe artistică al „Noroc”- ului

Echipa se va reface într-un târziu doar pentru a da glas nostalgiilor.
Minunea de a fi existat neuitatul „Noroc” într-o ţară în care expoziţiile de artă indezirabilă se „vernisau” cu buldozerele, unde scriitori, cineaşti, pictori, cântăreţi, muzicanţi, interpreţi erau reduşi la tăcere doar fiindcă încercau să iasă din tiparele coercitive ale realismului socialist, i-a frapat pe mulţi, ansamblul rămânând şi azi o legendă. O legendă care a strălucit brusc, intens ca o supernovă şi care s-a stins la fel de brusc în vacuumul doctrinar.

De ce plâng ghitarele este melodia-simbol, este blazonul de nobleţe artistică a „Noroc”-ului. Ajungând şlagăr, cuvânt pe atunci încă neobişnuit şi nou, ca, de altfel, şi muzica formaţiei chişinăuiene, piesa aceasta împărţea estrada moldovenească în până la şi după ea. Un ecuator imaginar, o linie de demarcaţie care lăsa de cealaltă parte amatorismul desuet şi îmbârligările mimetice ce cădeau înafara fiinţei noastre. Extraordinara popularitate a melodiei – ajunsese în topurile europene – anunţa totodată instituirea, aici la noi, a artei profesioniste într-un gen abordat până atunci cu suficienţă şi superficialitate.

Ziua de naștere a muzicii ușoare moldovenești

Cu alte cuvinte, De ce plâng ghitarele este ziua de naştere a muzicii uşoare moldoveneşti. Până la ea am fost simpli ascultători sau, dacă vreţi, imitatori. Tremolourile ei, uşor elegiace, ne lansau în categoria superioară a creatorilor. O spun la plural, deoarece melodia ne aparţinea sufleteşte, ne exprima. Era de fapt o revoluţie a spiritului într-un spaţiu care îşi revenea după obsedantele decenii. O mutare a orizontului de aşteptare egală cu cea din poezie, iniţiată de apariţia graţioasei plachete a lui Grigore Vieru, Numele tău. Egală cu ceea ce se întâmpla în proză, în cinematografie, în pictură şi în alte arte. Mari iniţiative culturale care se stimulau reciproc şi se contopeau într-un act de simultaneitate creatoare.

Un fenomen abordat din unghiuri de vedere nefrecventate până acum

Aşa cum spuneam, lui Mihai Ştefan Poiată i-a reuşit mai mult decât o simplă cronică ilustrată a formaţiei „Noroc”. Cartea sa e o sinteză care încorporează în fenomenul artistic al momentului şi un lucru destul de subtil şi deci greu de aproximat – reacţiile noastre de atunci. Volumul are zeci de pagini care recondiţionează aerul şi spiritul epocii, valorificând momentul „Noroc” în interiorul timpului său.
Complexitatea acestui studiu, caracterul său multidimensional se vădeşte la o simplă răsfoire a cărţii, cititorul remarcând imediat diversitatea imaginilor ce însoţesc textul. Fotografii de epocă, poze rare din albumele de familie prezentând viitorii artişti în faza şcolarităţii naive, vedete locale şi mondiale, instrumente muzicale şi aparate de radio prin care ajungeau spre noi ritmurile unui capitalism în plină „putrefacţie” (cum ne asigura propaganda sovietică!…), fotografii ale unor plicuri de discuri cu înregistrări de top, „Noroc”-ul în diverse ipostaze, instantanee care au surprins clipa cea repede a tinereţii artiştilor, facsimile de pe procesele verbale şi excerpte fotografice din documente particulare şi de stat, portrete de oficiali care au dominat zodiile culturii, locaţii, edificii legate de evenimentele timpului etc., etc. Această năucitoare diversitate, plus textul scris cu antren scriitoricesc, pledează categoric în favoarea autorului care a abordat fenomenul din unghiuri de vedere nefrecventate până acum.

O statuie din vocabule

Aşa cum se prezintă, cartea lui Mihai Ştefan Poiată este poate cea mai amplă şi mai documentată lucrare care reconstituie cu scrupulozitate şi metodă un fenomen cultural perceput în toată complexitatea sa. De regulă, asemenea iniţiative sintetice eşuează în lamentabile generalizări, fără o sondare pe verticală, proptindu-se de cele mai multe ori într-un amatorism reportericesc.

Cum celebra formaţie nu are încă un monument de bronz, iată că Mihai Ştefan Poiată i-a creat o eterată statuie din vocabule. În care a topit cunoştinţele profesionistului – Mihai a mâncat muzică pe pâine în studiourile de la radio – şi nostalgiile fostului fan al „Noroc”-ului care era. La care adaugă şi dragostea noastră, a simplilor ascultători cuceriţi cândva de plânsul secret al chitarelor.