Un Pasat, două ortodoxii şi câteva electorale

Atunci când, pe la început de februarie, Valeriu Pasat anunţa că va solicita Parlamentului să organizeze un referendum privind introducerea ortodoxiei ca obiect de studiu în şcolile din Moldova, m-am gândit că, ameţit de aerul libertăţii fiind (asemenea profesorului Pleishner din filmul cu Shtirlitz, care a uitat de precauţie, îmbătat de primăvara de la Berna), ex-ministrul Apărării şi ex-directorul SIS-ului moldovenesc a dat-o pe metafore. La o adică, mi-am zis, se întâmpla în cadrul lansării primelor două volume ale monografiei „Ortodoxia în Moldova. Puterea, biserica, enoriaşii”, al căror autor e Pasat, şi era cumva logic să arunce o asemenea idee. Mai ales că şi publicul prezent la eveniment, între care ÎPS Vladimir, te „predispunea” la astfel de iniţiative.

Iată însă că a venit primăvara şi la Chişinău, iar odată cu ea (şi cu iminenţa anticipatelor?) a revenit la ideea sa şi Valeriu Pasat. Vineri, într-o conferinţă de presă, el a anunţat că a şi înaintat Parlamentului proiectul de lege privind organizarea referendumului ce ar deschide, pentru „Bazele Ortodoxiei” – un obiect obligatoriu pentru toţi elevii, potrivit autorilor proiectului – uşa în învăţământul preuniversitar din RM, dar că nu a obţinut încă niciun răspuns. Parlamentul e ocupat, Parlamentul cugetă, îmi vine să ironizez. Că doar nu suntem în Elveţia, unde lumea merge la referendum ca la horă… În plus, Parlamentul încă nu ştie ce va face cu propriul referendum… Trecând peste ironii, însă, povestea asta ridică mai multe semne, deloc simple, de întrebare.

Cea mai simplă „nedumerire” pare a fi cea vizând procentul de ortodocşi în Moldova – 94,3% din populaţia republicii, potrivit lui Pasat. Această cifră, cu câteva puncte în plus ori în minus, a fost invocată de fiecare dată când au avut loc manifestări de intoleranţă religioasă în RM – „hanuca evreiască” îmi revine în memorie doar pentru că e unul dintre cazurile mai recente. Dacă se invocă ultimul recensământ, atunci trebuie să vă anunţ că eu nu fac parte din cele 94,3%, dar nici din restul 5,7%, din simplul motiv că nici nu mi-a bătut nimeni la uşă ca să mă întrebe care mi-e religia. Iar ca mine sunt nu zeci, dar sute şi mii de oameni… Dacă se ia după numărul de biserici ortodoxe din satele noastre, acesta de asemenea s-ar putea să nu reflecte realitatea. Căci contează numărul celor care intră în aceste biserici, şi nu al edificiilor…

O altă „nedumerire” se referă la predarea acestui obiect – „prin îmbinarea principiilor informativ şi formativ pentru copiii din familiile ortodoxe, iar pentru cei din familiile neortodoxe, se va aplica doar principiul informativ”. Nu pricep prea multe în ştiinţele educaţiei, dar ştiu că, şi sub aspect religios, lumea s-a schimbat/evoluat/descătuşat enorm în ultimele decenii, astfel încât va fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să îmbini principiul „informativ şi formativ” cu cel „doar informativ” într-o clasă în care, mai mult ca probabil, învaţă copii care împărtăşesc diferite confesiuni. Şi, mai ales, s-o faci într-un cadru declarat din start „obligatoriu” (căci aşa se vrea „Bazele Ortodoxiei”).

Lumea e rea, vorba aia, iar copiii – aceste mici şi neprihănite animăluţe – pot fi extrem de cruzi cu semenii lor, în special, dacă simt că respectivul semen e mai slab. Vor reuşi oare cei care vor preda acest curs – fie preoţi cu vocaţie de învăţător, fie profesor cu vocaţie de predicator, căci nu poţi vorbi de credinţă fără a crede – să-i înveţe pe copiii ortodocşi din satele Moldovei toleranţă faţă de colegii lor de alte confesiuni, asupra cărora va fi aplicat doar „principiul informativ”, nu şi cel „formativ”? Îi vor putea oare ei proteja pe „minoritari” de stigmatul de „cioară albă”, de vreme ce majoritarii ştiu că ei constituie tocmai 94,3% din populaţie – deci, că sunt „cei drepţi”? Ştiind cât sunt de toleranţi preoţii noştri, zic şi eu: „Dă, Doamne, da nu cred”.

Dovadă că am dreptul să „nu cred” e şi reacţia preoţilor la „referendumul lui Pasat”. Dacă slujitorii de la Mitropolia Basarabiei s-au arătat mai rezervaţi, ei optând dintotdeauna pentru un curs opţional de religie în şcoală (ca şi actualul Minister al Educaţiei, de altfel), preoţii de la Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, subordonată Patriarhiei Rusiei, au salutat în câteva rânduri iniţiativa cu pricina. „De notat că dl Valeriu Pasat vine cu o serie de argumente indubitabile, acestea fiind de ordin moral, istorico-identitar, didactic-educaţional, constituţional-legislativ şi politic”, astfel şi-au motivat poziţia unii dintre cei care, de-a lungul mai multor ani, l-au sorbit neîntrerupt din ochi şi l-au ascultat fără crâcnire pe cel care afirmase că „Isus Hristos a fost primul comunist”… (La care anume „morală, istorie şi identitate” se referă, aceştia nu spun.) Aşa stând lucrurile, se poate întâmpla că unii dintre acei slujitori ai cultului, care au făcut cel puţin două campanii electorale în favoarea comuniştilor, predicând prin biserici „cuvântul” lui Voronin, astăzi vor intra în şcoli ca să predice „cuvântul Domnului”. Oare asta vrem noi?!.

Şi, apropo, ce se va întâmpla în clasa în care, deşi vor fi doar copii din familii ortodoxe, aceştia vor ţine de cele două Mitropolii ortodoxe din RM? „Principiul informativ şi formativ” va fi aplicat în „versiunea” Patriarhului moscovit Kirill sau în cea a Preafericitului Daniel de la Bucureşti?
Nu ştiu ce anume îl motivează pe Valeriu Pasat. Poate că, într-adevăr – aşa cum scrie în cărţi şi arată în filme -, l-au influenţat zilele şi nopţile fără de capăt petrecute în închisoare, când cauţi în disperare o salvare şi aceasta vine în chip de înger… Poate că l-au „revoluţionat” sutele de pagini de arhivă (la care, apropo, nu oricine are acces, dar asta deja e din altă operă), care l-au convins că fără Biserică şi Credinţă suntem doar trupuri, nu şi suflete… Poate că-l tentează ipostaza de „nou apologet al creştinismului”, deşi mă îndoiesc că ar putea repeta experienţa lui Dan Puric – CV-ul nu-l mai lasă… E foarte evidentă însă – ba şi suspectă – perioada în care fostul director al SIS iese la rampă cu problema ortodoxiei. Sunt vremuri (pre)electorale, iar „credinţa”, se pare, e singura nişă pe care n-a apucat s-o ocupe nimeni.
Faptul că fostul regim l-a ajutat să devină „martir” îi permite să pretindă şi la un referendum. Mai ales că „cine trebuie” – îngrijoraţi de „morală, istorie şi identitate” – îl vor susţine. Specialiştii în Relaţii Publice ştiu cum. Şi de ce.