Contează însă că aproape de fiecare dată, înainte să se producă alternanţa, uităm că soarele apare negreșit după furtună şi reuşim cu un talent desăvârşit să ne enervăm din orice mărunţiş. Suntem mari meşteri în arta de a face din ţânţar armăsar. E de-ajuns o vorbă, o privire, o situaţie ca să ne sară ţandăra, să ne supărăm, să ne necăjim, să ne îngrijorăm şi apoi să ne văicărim. Câteodată, dar nu prea des, analizând la rece nimicurile pe care le-am lăsat să ne strice ziua, ne umflă râsul, ne încearcă regrete şi imediat promitem solemn ca data viitoare să nu ne mai lăsăm ademeniţi în capcană. Ba chiar, într-un moment de luciditate, te întrebi: „Mie chiar îmi place să fiu supărat?”. Suntem oare o generaţie de isterici? Poate că da, pentru că oamenii se ceartă în orice împrejurare. Cu cât cauza e mai absurdă, cu atât conflictul – mai caraghios. Dar cine să-şi dea seama?
Scandalul a devenit un mod de viaţă. Am întâlnit cu toţii persoane care se complac în această stare de nemulţumire cronică şi abia aşteaptă un prilej să se înfurie, să jignească, să înjure. Întrebarea e: de ce unii oameni sunt satisfăcuţi atunci când sunt nefericiţi şi toată lumea din jur de asemenea? Poate pentru că nu au cunoscut niciodată bunătatea şi chiar nu ştiu cum e să fii bucuros? Concluzia nu-mi aparţine. Au spus-o înţelepţii în repetate rânduri şi au demonstrat-o: întunericul înseamnă strict absenţa luminii, iar răul îşi face de cap în lume doar atunci când binele e plecat în concediu.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
