Valentin Naumescu: Europa între sfârşitul Integrării şi începutul Dezintegrării. Episodul scoţian

Trecerea de la o paradigmă la alta va fi fără îndoială lentă, ca orice proces istoric, şi putem estima că vom simţi efectiv schimbarea realităţilor politice, legislative şi instituţionale, deci ale ordinii europene, nu doar a nuanţelor şi discursurilor electorale, doar în următorii zece-douăzeci de ani. Inerţia status-quo-ului este totuşi mare. Odată pornită, schimbarea este însă greu de stăvilit (poate avea, eventual, accelerări şi pauze dependente de contexte şi împrejurări locale), procesul ţinând de epuizarea unor dorinţe şi de naşterea altora noi, de percepţiile care se formează în adâncul mentalului colectiv, de obicei la nivelul unei generaţii.

Uniunea Europeană şi-a încetat oficial extinderea (cel puţin pentru legislatura 2014-2019) dar şi adâncirea integrării, după eşecul Tratatului Constituţional din 2005. Moneda Euro a rezistat crizei, dar costurile sociale şi politice au fost mari. Neîncrederea în Uniunea Europeană este la cote de peste 50% în jumătate din statele membre. Vocile eurosceptice sau, cum se spune mai nou, chiar eurofobe, se aud tot mai des şi sunt tot mai puternice în arena democraţiilor apusene. Probabil, în următorii cinci-zece ani, curentul politic şi cultural eurosceptic va apărea şi în Europa Centrală şi de Est, odată ce valul pro-european al tranziţiei postcomuniste se va fi stins.

Ideea de a fi împreună, sub acelaşi acoperiş statal sau supranaţional, de a te supune aceloraşi legi, norme şi regulamente, se clatină în faţa resurecţiei identităţilor naţionale, etnice, regionale, locale, de cartier dacă s-ar putea. Fiecare vrea legea lui (asta şi înseamnă, în traducere, autonomie). Afilierile vechi, pe bază de cetăţenie, le par tinerilor de acum perimate şi fără un mesaj atractiv, se caută cu ardoare discursuri noi, afilieri noi, pline de culoare, specfic şi simboluri nascente. E mai cool să te declari scoţian, catalan, flamand, secui, ardelean, bavarez, găgăuz etc. decât să-ţi asumi identitatea „plictisitoare” din paşaport. Profitori, oportunişti şi speculanţi politici există şi vor exista din plin. Numărul şi succesul lor pe piaţa ofertelor identitare vor creşte cu certitudine în anii care vin. Etnobusiness-ul merge bine. Naţionalismul politic şi etnicismul revin pe agenda acestui continent complicat, în care elementele de separare au fost, de regulă, mai puternice decât cele unificatoare.

Strategii şi apărătorii ordinii constituţionale actuale (la nivelul Uniunii Europene şi al statelor-naţionale componente) trebuie să reinventeze urgent atractivitatea vechilor identităţi şi afilieri statale, dacă vor să evite „Revoluţia Specificului şi a Dezintegrării”. Trebuie să propună un discurs nou, o imagine mai „sexy” a ordinii de drept instituită după 1945, în special pentru publicul tânăr şi foarte tânăr, care nu mai vibrează astăzi la poveştile despre război şi bombardamente. Specificul trebuie integrat mai generos în ecuaţia constituţionalităţii, pentru a o face mai durabilă. Angoasele secolului XX par uitate. „Filmele cu nemţi” nu mai ţin la adolescenţii cu mintea spălată aproape complet de dimensiunea istorică a Europei, cum ţineau acum treizeci, patruzeci de ani sau mai mult. Şi în Est se pare că douăzeci şi cinci de ani de libertate sunt mulţi, din vreme ce jumătate din populaţie crede că în comunism era mai bine. Vechile spaime dar şi bucuriile de acum câteva decenii au trecut.

Nu e un pas înainte, ci unul înapoi al ordinii europene de după 1945, dar trebuie admis că divizarea statală şi fragmentarea etnică fac parte din „natura Europei”, în timp ce integrarea a fost o etapă alimentată de frica şi amintirea dezastrelor războiului, precum şi de nevoia esenţială de pace. Încă o dată, deşi constatarea e veche, trebuie să recunoaştem triumful şi miracolul Americii de Nord, „utopia împlinită” a lumii noi de limbă engleză, construită de la zero pe alte raţiuni, care a reuşit să scoată din ecuaţia politicii locale chestiunea etnică şi rivalitatea între naţionalităţi. În America, oamenii au venit să facă bani, să scape de dramele Europei, Asiei sau Africii şi să trăiască pur şi simplu mai bine, lăsând povara istoriei în lumea veche. În Europa, oricât de importantă ar fi dimensiunea economică, tot mai e ceva care ne face să fim suspicioşi şi să simţim diferit de cel care vorbeşte o altă limbă decât de a noastră, şi cu care împărţim acelaşi teritoriu. Fie interesul economic cât de mare, tot nu ne suportăm unii cu alţii în aceleaşi cadru instituţional. Naţiunea americană e formată, în esenţă, din cetăţeni liberi de obsesii etnice şi fani ai dolarului care aduce fericirea simplă, Visul American, în timp ce naţiunile europene încă se caută şi se definesc obsesiv, în interiorul şi în afara graniţelor statale, după limbă şi etnie.

Să privim politica Europei de azi. Revizionismul pândeşte. Separatismele de tot felul abundă, deocamdată sub pragul critic, dar în creştere de la un an la altul. Englezii (re)devin pregnant anti-europeni şi vor ruperea de Bruxelles, iar francezii naţionalişti fără sens, într-o ţară care se scufundă economic. Aproape jumătate din scoţieni s-au vrut afară din Regatul Unit. Ruşii din Ucraina, mânaţi de la Moscova dar nu împotriva voinţei lor, vor să facă Novorossia. Catalanii votează în noiembrie pentru separarea de Spania. Până şi găgăuzii se cred naţiune, nu mai vorbim de identitatea „poporului moldovenesc”, deja cu vechime de 23 de ani. Politicienii maghiari se străduiesc să aţâţe focul autonomiei etnice sub umbrela unei iluzorii Ţări a Secuilor („Székely Land” în promovarea internaţională), flamanzii şi valonii au până şi serviciile de pompieri diferite. Germanii ţin deocamdată cumpăna, dar şi acolo Alternativa pentru Germania (AfD), care cere abandonarea monedei Euro şi revenirea la marca germană, a obţinut aproape 5% din voturi, după numai câţiva ani de la înfiinţare. Pe lângă binecunoscutele UKIP şi Frontul Naţional, deja partide majore ca suport popular, să vezi cum extrema dreaptă îşi dublează scorul electoral într-o ţară liniştită precum Suedia, urcând în numai patru ani la peste 10%, e mai mult decât elocvent pentru sensul în care se mişcă politica pe continent.

Ciclul istoric al integrării a durat o generaţie, practic cât a persistat memoria războiului, care a fost şi principalul determinant al proiectului franco-german din 1950. Oamenii uită însă repede. Uneori e bine, alteori e rău. Pentru Ideea Europeană, diminuarea sau ştergerea raţiunilor de a fi ale Uniunii Europene este cu siguranţă un lucru nefast.

Dar dezintegrarea loveşte nu numai pe dimensiunea supranaţională. Statele europene încep ele însele să fie contestate din interior. Resurecţia identităţilor etnice ţine de un „cod genetic” al istoriei europene, de o ciclicitate a exacerbării sentimentului identitar, şi, evident, de oportunităţi politice provocate de plictiseală, de mediocritate educaţională, de crize economice sau scăderea nivelului de viaţă. Contestările şi mişcările anti-sistem sugerează o presiune în adâncuri, care creşte continuu. Pe scurt, Europa s-a cam săturat cu binele.

Scoţia. La această oră a dimineţii ştim rezultatul aproximativ, nu cel final. Nu au reuşit să voteze majoritar pentru independenţă, dar faptul că aproape 45% din cetăţenii britanici care locuiesc în Scoţia au vrut ruperea totală de Londra şi redobândirea suveranităţii pe care au pierdut-o cândva (prin uniunea decisă de regii din insulă, în 1707), e si el, în felul său, un semn al creşterii mişcărilor separatiste şi dezintegratoare din Europa. 45% înseamnă ceva iar Londra va trebui să ţină cont de aceste voci.

Kelemen Hunor are dreptate, nu se pot face comparaţii între Scoţia şi Ţinutul Secuiesc. Scoţia ar fi avut motive legitime, la urma urmei incontestabile, să ceară separarea, dacă rezidenţii acelui stat (pentru că şi acum Scoţia este o entitate statală) ar fi dorit, în majoritate. Nu au dorit. Ţinutul Secuiesc poate fi cel mult un brand turistic, la fel de pitoresc ca Ţara Oaşului, să zicem. Sau nu?
 
Contributors.ro
Valentin Naumescu