Viola Julea: Muzica este ca o epidemie, dacă porţi acest virus atunci fii sigur că va recidiva

Cu muzicalitatea-n prenume şi talentul în gene, adolescenta îşi continuă studiile artistice la Liceul de muzică „Rahmaninov” din Chişinău, pe care îl absolvă în 1996. Tot atunci se înscrie la Conservator, specialitatea dirijat coral, la clasa profesoarei Ilona Stepan. În 2001, în cadrul aceleiaşi instituţii face aspirantura, iar în paralel desfăşoară diverse activităţi didactice. Un an mai târziu devine componentă a bandului „UniVox”, iar din 2003 şi până în 2009 face parte din Corul de Cameră al Sălii cu Orgă. Este vorba despre Viola Julea, interpreta din inima Uralului, cea care trăieşte alături de Alex Calancea şi fiul lor Damian într-un laitmotiv de armonie. Ea mi-a împărtăşit cât de mult poate durea incultura, cât de jazzmani sunt moldovenii şi cum e să-ţi clădeşti propriul nume.
 
– Dragă Viola, recent ai revenit de la Sibiu, unde aţi luat trofeul „Jazz Festival 2012”. Cum ai reacţionat când au fost anunţaţi câştigătorii?
– Nu ne-a venit să credem. Eu şi colegii mei de trupă ne uitam perplecşi unii la alţii şi ne întrebam dacă într-adevăr despre noi este vorba. A fost un moment magnific. De fapt, nu ne-am aşteptat să luăm trofeul, dat fiind faptul că mai erau mulţi concurenţi buni din România.

– Ce te-a făcut să alegi jazzul ca gen muzical?
– Pentru mine nu a fost o alegere aleatorie sau accidentală, ci genul cu care am făcut cunoştinţă şi pe care îl ascult încă din copilărie. Tata cânta într-o orchestră, iar jazzul era nelipsit la noi în casă, nu pot spune că era şi foarte variat, însă aveam multe compoziţii muzicale. Încă din copilărie mi-am dorit foarte mult să cânt, la grădiniţă eram un fel de ministar, iar la şcoală aveam aceeaşi predilecţie pentru muzică. Talentul nu ştiu în ce cantităţi era prezent, cert e că îmi plăcea să cânt. Aflarea mea în „UniVox” m-a îndreptat oarecum pe o altă filieră de gen, ca să zic aşa. Până atunci făcusem muzică clasică, aici în schimb am avut posibilitatea să fac cunoştinţă cu muzicieni ca Dorel Burlacu, un pianist de excepţie. Mi-a plăcut enorm să lucrez cu Geta Burlacu. Admir ceea ce face, este sinceră în meseria sa, calitate pe care puţini o mai posedă astăzi. Astfel, nimerisem într-un alt mediu, cu un anturaj diferit de cel cunoscut, lucru care mi-a fost extrem de util.

– Dacă rămâneai în Rusia, crezi că traiectoria ta profesională era altfel?
– Probabil, deoarece acolo unde eu trăiam mai mult decât o simplă şcoală muzicală nu aş fi avut posibilitatea să fac şi ar fi fost necesar să merg în altă parte. O eventuală opţiune ar fi fost Institutul de Medicină; mama este de profesie medic, meserie care la fel m-a tentat, dar şi pedagogia. Am convingerea că în viaţă lucrurile se aranjează cum trebuie. Înseamnă că aşa a trebuit să fie, să ajung aici, apoi să intru la Academia de Muzică, să întâlnesc oameni interesanţi şi frumoşi. Muzica este ca o epidemie, dacă porţi acest virus atunci fii sigur că va recidiva.

– În ce măsură ai reuşit să te faci înţeleasă şi, la rândul tău, să-i înţelegi pe moldoveni? Cum îi percepi de fapt?
– Am sentimentul că poporul moldav este nefericit. Iar asta pentru că noi, vorbesc la persoana a doua plural, suntem nefericiţi din cauza propriei inculturi, pe toate planurile, nu doar cel muzical. Ea porneşte de acolo de unde lipsesc cei şapte ani de acasă şi doar apoi celelalte. Ca s-o iau pe o notă mai gravă – şoferi ce te calcă pe zebră, maşini parcate pe trotuare, chiar şi în faţa primăriei, bădărănia şi lipsa de politeţe sunt omniprezente. Desigur asta este o latură urâtă a vieţii din R. Moldova. Iar toate aceste dileme existenţiale: de ce trăim?, cum trăim?, cu ce şi cu cine trăim? – sunt probleme generate de lipsa unei culturi elementare a fiecăruia dintre noi. Este trist să vorbesc despre astfel de lucruri. Aici există oameni talentaţi şi inteligenţi, o categorie care, din păcate, se diminuează…

– Care este calitatea jazzului de la noi?
– Vocalişti foarte, foarte buni sunt puţini, probabil de aceea că este un gen mai specific. Personal am avut o studentă care a plecat în America fiind în anul III de studii, a fost nevoită să facă acest lucru. După mine, este singura care ar fi putut să devină un veritabil interpret de jazz şi nu pentru că a fost studenta mea, ci deoarece avea un timbru specific pentru jazz. Mai sunt câţiva oameni buni, dar nu au acea consistenţă vocală tipică genului.

– Cum te pregăteşti de un spectacol şi dacă ai anumite tabieturi sau chiar un ritual pe care îl respecţi?
– Niciunul. Eventual acela de a-mi face machiajul, lucru care nu prea mă încântă, şi vestimentaţia. Cât despre emoţii, mărturisesc că nu prea există, în cazul meu se manifestă mai degrabă prin intensitatea bătăilor inimii, aşa printr-un freamăt uşor. Dacă eşti sigur de ceea ce faci, emoţiile te ocolesc. Dar însăşi ieşirea în scenă şi publicul îmi dau fiori. Este o stare de extaz, pe care dacă interpretul nu o simte atunci nu-i dă voie muzicii să iasă din el.

– Ai mai flirtat şi cu alte genuri muzicale?
– Aş vrea să fac estradă. Consider că sunt suficient de pregătită pentru un debut solo şi chiar îmi doresc ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Nu cred că sunt potrivită pentru alte genuri, deşi îmi place muzica pop, pop-rock, funck, jazz funck. Eu sunt ca budiştii – aştept momentul şi nu fac compromisuri cu timpul.

– Ce rol a avut pe plan muzical partenerul tău de viaţă, Alex Calancea?
– Nu pot afirma că a intervenit esenţial şi nici nu mi-a schimbat viziunea în acest sens. De fapt, lipsesc momentele în care ambii simultan să avem dispoziţia şi confortul psihologic necesar pentru a crea. De regulă, începem să ne contrazicem, ba el încearcă să-mi dovedească ceva, ba eu şi nu ajungem prea departe. De aceea păstrăm o distanţă vizavi de acest aspect. Recunosc însă că, cunoscându-l pe el, orizontul meu muzical s-a lărgit considerabil.

– De cât timp sunteţi împreună?
– Anul acesta facem zece ani.

– Unde v-aţi cunoscut?
– În blocul III al Academiei de Arte. În ograda din spatele clădirii erau nişte studiouri unde fiecare îşi desfăşura repetiţiile, atunci deja cântam în „UniVox”. Din câte îmi amintesc, ne mai întâlniserăm undeva şi vizual îl ţineam minte. Apoi trebuia să evoluăm într-un concert unde participa şi trupa „Trigon”, care era în căutarea unui nou basist. Acest rol i-a revenit lui Alex. Astfel, am avut ocazia să ne întâlnim la un eveniment comun. Dar firul prieteniei noastre s-a legat doi ani mai târziu la o petrecere corporativă. Pe atunci Alex colabora cu Geta Burlacu, care urma să meargă în concediu de maternitate, aşa am ajuns s-o înlocuiesc. În acest fel s-a înnodat firul dragostei noastre.

– De ce încă nu v-aţi oficializat relaţia?
– Atât eu, cât şi Alex nu ne-am propus acest lucru, dar recunosc că nici părinţii nu ne-au cerut asta. În ce mă priveşte, nu mă deranjează acest lucru, nu am visat la aşa ceva. Poate cândva vom face acest lucru, însă eu nu prea îi văd sensul. Poate doar să ne cununăm la biserică…, dar pentru acte nu se merită. În schimb, fiul nostru a fost planificat. Aveam deja 31 de ani şi simţeam nevoia unei schimbări majore, mai ales că treceam şi printr-o perioadă nu foarte favorabilă – plictiseală, extenuare şi apatie. Aşa s-a făcut că dorinţa mea a coincis şi cu cea a lui Alex şi l-am conceput pe Damian. De regulă, când îl întreabă cineva cum îl cheamă, răspunde „Damian Calancea band ciburaşka”. Nu ştiu de unde a luat-o.

– Faptul că aţi păstrat discreţie maximă în relaţia voastră este cumva o strategie de afirmare prin propriile forţe?
– Nu mi-a plăcut niciodată să mă fac cunoscută prin asocierea cu cineva. Dacă îmi doresc ceva, ţin neapărat să obţin prin propriile forţe. Mama mă întreabă uneori de ce nu apărem împreună la diverse emisiuni TV. Explicaţia este că nu vreau să apar în calitate de soţie, consoartă, prietenă şi aşa mai departe. Chiar luasem în calcul eventuale întrebări de acest gen şi am stabilit de comun acord că fiecare îşi va crea propriul nume.

– Ştiu că micul Damian bate deja propriile tobe. Îl vedeţi un viitor muzician?
– La început era o distracţie pentru el, ca o joacă cu maşinuţele, dar cred că este timpul să ne ocupăm mai serios de formarea lui. Este un moment pe care nu trebuie să-l ratăm. E pasionat de muzică şi are deja anumite preferinţe. Când mergem cu maşina, el stă în scăunel şi simulează bătăile în tobă, apoi când coborâm îşi strânge cu grijă instrumentele sale virtuale. Are şi anumite reflexe. Rămâne doar să hotărâm cu cine va face lecţii. Muzica este o meserie care cere muncă şi exerciţiu sistematic.

– Viola este un nume muzical. Cine ţi l-a ales?
– Tata mi l-a pus. De fapt, mă cheamă Violeta. Este numele unei eroine din „Traviata” de Giuseppe Verdi, dacă nu greşesc. Aşa eram scrisă în acte, însă atunci când mi-au fost transcrise, au omis litera T, aşa m-am transformat în Viola.

– Ai avut nişte modele, mentori în muzică? Cine sunt ei?
– O influenţă considerabilă a avut Ilona Stepan, ea mi-a dat posibilitatea să-mi evaluez potenţialul muzical şi desigur tatăl meu, trombonistul Ştefan Julea. A fost un tată foarte modern, acordându-mi toată libertatea de a decide. El era ca aerul pe care îl respir. Spre regret, a plecat la ceruri… Printre muzicienii pe care îi admir sunt Ella Fitzgerald, Dianne Reeves, Rachel Ferald, Milan Hause, Pink Jamiro Cuai, Bruno Mars, Maroon Five şi alţii.

– În R. Moldova un artist poate trăi doar din muzică?
– Vezi, doar noi trăim… cumva. De fapt, în această ţară e greu să supravieţuieşti, uneori chiar mă întreb cum ne reuşeşte acest lucru. Se pare că oamenii de aici se adaptează tuturor situaţiilor. Mai rău nu poate fi.

– Care a fost cel mai dificil moment din viaţa ta?
– Momentul în care tatăl meu s-a stins. S-a întâmplat ca în mai 2009 să-l nasc pe Damian, iar în octombrie să moară tata. Marea încercare a fost că trebuia să ţin în braţe un copil de şase luni şi să mă strădui să nu cedez emoţional, pentru a nu pierde laptele. Dar şi momentul în care copilul nostru s-a îmbolnăvit foarte grav. Au fost cele mai critice clipe din viaţa mea. Restul sunt fleacuri.

– Spune-mi dacă o femeie poate să fie mamă, soţie şi să facă carieră în acelaşi timp.
– Da, poate. Dar în ce mă priveşte am cam lenevit la unele capitole. Recunosc că nu îmi place să gătesc, deşi îmi iese foarte bine, dar o fac fiindcă trebuie… În carieră mi-ar fi plăcut să fiu mai activă, un pic mai mult. Cu toate că în concediu maternal am stat doar cinci luni. La noi în ţară este imposibil să trăieşti din aceste 20% din salariu, pe care le primim drept compensaţie, mori de foame instantaneu. În schimb, dacă trăieşti din salariu, mori mai lent. Poţi plânge şi râde în acelaşi timp.

Timpul Suplimentul Femeia