Viridiana

Numele lui Luis Buñuel e cunoscut de toți cinefilii, filmele lui – la fel. Dar ca să nu risc totuși să povestesc filmul stricând surpriza celor care (încă) nu l-au văzut, voi folosi doar un foarte mic episod reprezentativ din Viridiana (1961).

Viridiana, premiat la Cannes, a fost regizat de Buñuel după romanul lui Benito Pérez Galdós și produs de mexicanul Gustavo Alatriste. Filmul, contestat de Vatican, a stârnit atâtea polemici încât doar ele sunt suficiente ca să ne convingă să îl vizionăm.

Regia este impecabilă, iar povestea din spatele imaginii are suficientă greutate încât să absoarbă spectatorul și să îl pună pe gânduri. După acest film realizezi că marea nu devine dulce de la o găleată cu apă, nici lumea mai bună de la exemplul personal. Destul de cinic, destul de exact: cu o rândunică nu se face primăvară.

Episodul de care aminteam e următorul: pe drum trece căruța unui țăran, iar între roțile din spate e legat un câine care abia ține ritmul. Personajul lui Buñuel, Jorge, intră în vorbă cu țăranul și deplânge soarta câinelui. Dacă vede că nu reușește să îl convingă pe proprietar să dezlege câinele, se oferă să îl cumpere. Țăranul acceptă bucuros banii și pleacă mai departe, nu înainte de a-i spune că pe câine îl chemă Canelo. Mulțumit de fapta sa, bărbatul apucă sfoara câinelui și o ia spre casă, dar nici nu face doi pași când din direcția opusă trece alt țăran cu căruța. Între roțile din spate e legat un câine.

Deodată eliberarea primului patruped pare inutilă. Lumea rămâne la fel și câinii sunt nevoiți să țină ritmul cailor. Cumva gestul lui Jorge se potrivește concepției despre viață a Viridianei — personajul principal al filmului, dar modul în care i se descoperă inutilitatea strădaniilor ei este mult mai brutal. Viridiana luptă pentru a face în jurul ei o lume mai bună, dar viciile oamenilor o înfrâng.

Filmul are poveste, are imagine, are substrat, cadre superbe. Bifează fiecare rubrică posibilă pentru o operă cinematografică în toată puterea cuvântului.