Vrei să munşeşti pentru noi sau nu?

-Asta e ca să ştii altădată cum să mai scrii cronici negative despre mine.

Vlad se îndepărtă la bar şi îşi turnă un pahar cu votcă. În timp ce-l sorbea, Postola mă caftea cu picioarele în burtă. Nimeni nu intervenea. Lumea îşi vedea de-ale ei. Oamenii treceau pe alături şi se apropiau sau se îndepărtau de tejghea. Când am început să scuip sânge şi să horcăiesc, barul se goli de oameni. Până şi chelnerii se evaporaseră.

-Ai să mai scrii, fratele meu, cronici negative despre mine? Hai spune, ai să mai scrii?

La un moment dat, mi-am pierdut cunoştinţa şi când m-am trezit Vlad mă stropea cu apă. Capul îmi vâjâia de parcă m-aş fi aflat într-un tanc. Postola dispăruse nu ştiu unde.

-Ei şi zâşi vrei, blea, să munşeşti pentru noi sau nu?

-Pentru cine, pentru noi? am făcut-o eu pe prostul.

-Pentru securitatea moldovenească, blea, a exclamat el cu o voce dogită şi m-a înşfăcat cu putere de mână.

-Ei şi zăşi?

Am rămas fără grai, dar totuşi am încercat să aflu de ce ar vrea să mă racoleze anume pe mine.

-Tu eşti foarte cunoscut în Braşov şi eşti o persoană credibilă, îşi înfipse Vlad ochii în ochii mei, vorbindu-mi în cea mai perfectă limbă românească, încât eu am rămas ţuţ. Nu mai credeam că mai poate fi capabil de aşa ceva, după ce în ultimele două zile îmi vorbea în jargonul basarabean.

-Tu eşti un poet de succes. Eşti un mare român. Vrei unire. Scrii articole curajoase. Eşti cea mai potrivită candidatură pentru a lucra pentru securitatea moldovenească, continua el să-mi vorbească într-o română curată. Ei, ce zici?

Ceea ce mă mira cel mai tare în această istorie e că Postola se înhăitase cu Vlad şi m-au urmărit. Ce putea să aibă în comun cei doi? Doar un singur lucru: ura. Asta-i unea. Ura lor faţă de mine. Pe de altă parte, mă temeam ca toată povestea asta cu securitatea moldovenească să nu fie o nouă înscenare de-a lui Postola, că, dacă eu aş zice da, după aia să-mi scoată vorbe în tot Braşovul şi să mă scoată pe necarosabil. Pentru a afla ce urmăresc, am încercat s-o fac mai departe pe găgăuţă.

-Şi care ar fi prima misiune?

-Să mă laşi să-l jefuiesc pe american, de toate părăluţele pe care le are la el.

-Dar cum aş putea-o face?

-Presărându-i praful ăsta în pivî. Şi Vlad îmi arătă un săculeţ plin cu praf alb. Doar atât şi nimic bolişce. În rest, e treaba mea.

Eu îl priveam încurcat.

-Sau dacă nu eşti saglasen să-i verşi praful ăsta în pivî, atunşi măcar nu mă încurca pi mini s-o fac şî rămâi aişi. Apoi ti poţî întoarşi în vagon ca să anunţi că americanul a dispărut.

Vlad mă înşfăcă cu o mână de bărbie, iar cu alta de păr şi mă trânti cu capul în zeama de pe masă.

-Hai, zâ, blea, mai repedi, dacâ eşti soglasen sau nu?

Zeama mi se scurgea în ochi. Am încercat să mi-o şterg cu mâneca, dar Vlad nu mă lăsă. Mai mult decât atât, mă apucă de nas şi mă trase cu putere, încât am căzut jos şi am văzut negru în faţa ochilor. Atunci reapăru Postola şi dispăru Vlad.

-Ei, ce zici, fratele meu, ai să mai scrii cronici de-alea negative despre mine sau nu?

Nu mă puteam mişca nici în dreapta şi nici în stânga mea, pentru că Postola mă izbea cu picioarele în coaste. Apoi mă ridică de jos şi mă izbi cu capul de masă, făcându-mi un cucui cât toate zilele în frunte. Fără să ştiu cum, am înhăţat solniţa cu sare şi i-am aruncat-o lui Postola în ochi, şi am luat-o la fugă.

(Fragment din romanul UN YANKEU A TRECUT PRUTUL)