Ziua neînserată

Nu este mai mare bucurie pentru un creştin decât prăznuirea după cuviinţă a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Fie că postim din prima săptămână, fie că ne-am învrednicit doar în cea din urmă săptămână – aşa cum spune marele nostru ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur: Dumnezeu „odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte”.

Hristos a înviat, făcându-se începătură învierii celor adormiţi (I Corinteni 15; 20). Hristos S-a făcut om ca să pătimească moartea şi să o biruiască şi ca să fie, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, explicându-l pe Pavel, „Începătorul tuturor în toate”. Moartea s-a surpat prin ea însăşi când s-a grăbit să Îl primească pe cel Nemuritor ca pe un muritor. Nu există o descriere mai profundă a nimicirii iadului şi a morţii decât cea surprinsă în trei fraze la acelaşi Ioan Gură de Aur. Mai întâi ni se spune că iadul „a prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit”: nu doar om era Acela, ca moartea să Îl poată stăpâni, dar nici doar Dumnezeu nu era, ca moartea să nu încerce să Îl prindă. Iisus a murit ca un om şi a înviat ca un Dumnezeu. Aşa cum mărturisim, Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, născut din veci din Tatăl, iar în timp născut din Fecioara Maria. Apoi ni se spune: „a prins pământul şi s-a întâlnit cu cerul”: iadul a încercat să pună stăpânire pe firea omenească a lui Iisus Hristos, dar a fost biruit de firea dumnezeiască. De aceea spunem că El cu „moartea pe moarte a călcat”. Iar în a treia frază citim: „a primit ceea ce vedea”- pe Fiul Omului, „şi a căzut prin ceea ce nu vedea” – prin Fiul lui Dumnezeu.

Şi ştim, şi credem – de aceea nădăjduim în învierea noastră a tuturor. Însă ca bucuria noastră să fie deplină, ar trebui să Îl iubim cu adevărat. În capitolul 14 din Evanghelia după Ioan, Iisus ne spune că cel ce Îl iubeşte, ascultă poruncile Lui. Şi toate poruncile pe care le-am primit sunt cuprinse în porunca iubirii: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10; 27)

Şi această poruncă ne-o amintim în Utrenia Învierii, când cântăm: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

Aş vrea să fim atenţi îndeosebi la aceste stihuri „Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”. Fiindcă suntem chemaţi la lumină şi trebuie să lepădăm întunericul din noi. Cum vom primi lumina cea neînserată dacă înăuntrul nostru e întuneric? Să avem pace cu toţi oamenii şi să iertăm toate pentru înviere, şi aşa – şi doar aşa – să strigăm: „Hristos a înviat!”.