„Acest copac tăcut”

E dificil să vorbeşti despre omul Alexe Rău. Însă de trei ori mai dificil e să vorbeşti despre poezia lui. Pentru că o poţi da urât în bară. Dacă nu ştii regula, eşti scos din joc. Şi pus pe liber. Sunt câteva aspecte de care trebuie să ţii cont: când anume se schimbă jocul şi când anume intervine livrescul. Acestea sunt doar două instrumente de lectură, care te fac să nu uiţi că în poetul Alexe Rău trăieşte şi bibliotecarul, nu ca angajat al statului, ci ca cititor performant.

O cultură pe care autorul o lansează în text. Uneori direct, dar alteori doar aluziv, şi dacă nu prinzi firul, pierzi povestea. De la clasici (ceea ce e evident şi nu solicită exemplificare) la foarte tineri, fiindcă cum altfel aş putea citi următoarele versuri: „Un elefant iese din păpuşoi. Un păpuşoi intră în elefant (…) din care cauză a şi ajuns elefantul în păpuşoii noştri plini cu nemuritori” (Pălăria lui Sadoveanu e de prisos).
Dacă îmi amintesc în permanenţă de Mircea Ivănescu, care ne sfătuia să spunem lucruri mari prin cuvinte mici, Alexe Rău face de multe ori tocmai pe dos. Şi dacă nu eşti atent, scapi din vedere când anume se strecoară în textul său filonul biografic sau luarea în fugă a minimalismului.

În tot timpul lecturii ai impresia că undeva în spatele textului stă Alexe Rău şi zâmbeşte, urmărind să vadă dacă te prinzi. E suficient să căutaţi în acest sens poemele cu dedicaţie pentru alţi poeţi, în viaţă sau nu. Prima pistă e apropierea de stilul celui pomenit, apoi elogierea lui. Însă există şi glumiţa undeva. Cea la care vrei-nu vrei zâmbeşti, ori râzi, ori exclami „te-am prins!”.

Poate, din neatenție, ne va scăpa umorul subtil şi îl vom remarca doar pe cel afişat, sau poate autoironia o vom încurca cu ironia. Am avut de multe ori senzaţia, citindu-i poemele, că am în faţă un mecanism complex cu rotiţe care pune în mişcare tot mai multe planuri şi sunete în acelaşi timp, iar tu, chiar dacă ai relua, le-ai observa doar pe cele care îţi sunt mai apropiate.

Într-un poem, ca Preludiu la seara de mâine, iubiţii sunt deghizaţi în calculatoare şi idila se desfăşoară după programul şi limbajul IT specifice. Eroticul e tocmai rotiţa care pune în mişcare întregul mecanism. Însă spaţiile sunt multiple, şi nu de puţine ori – teocentrice. În Genealogia picturii ne lovim de apofatismul de gradul doi, întâlnit la Sfântul Simeon Noul Teolog, care e foarte diferit de registrul teologic din Arghezi întrebând.

Ori poate ar trebui să spun în ce curent literar se încadrează poezia lui? Nu risc. Fiindcă aşa cum Alexe Rău se plimbă de la Poe, la Emilian Galaicu-Păun, în doar cinci versuri distanţă, fără să forţeze vreo notă, cu aceeaşi lejeritate se plimbă şi între diferite stiluri. De la poemul de factură populară, la textualism; de la maximalism la minimalism. De la poezia ascunsă sub chipul Ei, cu majusculă, la nuca din vârful vârfurilor. Nuca – poezia – culeasă de corbul Nevermore, dorită de papagalul lui Em. Ga. P. Nuca, pusă de mamă la dulceaţă, ironizată (postmodernist) de tată.

Rondelul Acest copac tăcut descrie atât de simplu un adevăr, despre o problemă atât de complicată şi complexă, atât de prezentă acum în gândurile mele: „Acest copac tăcut îmi este frate/ Căci el din trupul tatei a-răsărit/ Iar de există viaţă după moarte/ El poate fi chiar tata înfrunzit”. O frumuseţe copleşitoare surprinsă într-o miniatură: un pom răsărit la mormânt.

Dacă nu îl cunoaşteţi pe Alexe Rău, poetul, ci doar pe Alexe Rău, directorul sau filosoful, trebuie să recuperaţi. Dacă aţi fost scoşi din joc de o lectură rapidă, trebuie să reluaţi lectura. Mie nu îmi rămâne decât să regret că nu îl voi revedea. Nu aici. Dumnezeu să te odihnească, dragă Alexe Rău!