În percepţia comună, face carieră (nu fără concursul opoziţiei comuniste) convingerea că politica pe care o face noua guvernare este un teatru al absurdului. Această percepţie nu e lipsită cu totul de temei. Venind la guvernare, liderii Alianţei nu s-au mai putut ridica la nivelul moral şi politic al „votului de aur” de acum un an, demonstrând (îndeosebi în ultimul timp) că pentru ei nu interesul naţional primează, ci interesul personal îngust şi cel de partid.
Astfel, după un an de zile de la alegerile parlamentare, cetăţeanul simplu trăieşte un acut şi apăsător sentiment al iluziilor pierdute, al absurdului, al orizonturilor închise, al fatalităţii, dacă doriţi, formulată apocaliptic: „Aici, în Moldova, nimic nu mai poate fi schimbat”. Dacă sondajele nu mint, după un an de la parlamentare, coraportul de forţe în societate a rămas aproape neschimbat şi, „dacă alegerile ar avea loc duminica viitoare”, viitorul parlament ar fi o copie xeroxată a actualului legislativ. Diferenţele vor viza doar „clasamentul intern” în sânul AIE. Iată de ce, ca şi în anii precedenţi, bătălia se dă „pe interior” (cum le place lor să se exprime) – care de la care va putea fura câteva sute de voturi. Comuniştii, din start, pot conta şi în continuare, fără emoţii, pe cel puţin 25-30% de electorat. Aceştia nu se vor da bătuţi, iar convingerea unora că bolşevicii nu mai pot reveni la putere seamănă a diversiune. E o nebunie curată să faci calcule politice pornind de la această premisă în condiţiile când comuniştii lucrează profesionist, „bat la metru pătrat”, mergând, ca apostolii, în fiecare sat, în fiecare mahala, în fiecare casă. Spre deosebire de liderii Alianţei care, prinzând gustul puterii, merg la „întâlniri cu poporul” păziţi cu străşnicie de gărzi de corp, cu coloane de maşini luxoase sau cu elicopterul. Aceasta creează percepţia „înstrăinării de popor”, adânceşte sentimentul „trădării electoratului” şi cel de convingere că „actualii nu-s mai breji decât foştii”…
Cetăţenii gânditori nu pot să nu observe că Alianţa şi-a modificat agenda anunţată pe 8 august 2009 în Declaraţia de constituire şi că astăzi bătălia se dă nu împotriva comuniştilor, ci „pe interior”, pentru poziţia de viitor lider naţional. Aici trebuie căutată explicaţia pentru graba unora (PD, PDLM) de a organiza anticipatele, dar şi pentru şedinţele de magie politică ale lui Ghimpu, cu scoaterea aşilor din mânecă, în scopul tergiversării alegerilor pe o perioadă „rezonabilă” de timp. Se pare că înţelegerea iniţială – că la această funcţie va fi înaintat Marian Lupu – nu mai e valabilă. Recent, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu au declarat că partidele lor îşi vor înainta propriile candidaturi la această funcţie. Nimeni nu(-şi) mai aminteşte de promisiunea făcută lui Marian Lupu. Fireşte, îşi va înainta candidatul propriu şi PD. Dar, dacă această stare de lucruri nu va fi stopată, trebuie să ne aşteptăm la o confruntare sângeroasă între partidele din Alianţă, confruntare care se va termina într-un singur fel – cu revenirea comuniştilor la putere. Bunul-simţ ne sugerează că s-a mers prea departe şi că liderii AIE trebuie să ia o pauză, să se răcorească şi să revină la Declaraţia din 8 august 2009, potrivit căreia, prin constituirea ei, Alianţa „îşi asumă întreaga responsabilitate politică” şi „se angajează în faţa societăţii” să instituie „o guvernare democratică, eficientă şi responsabilă, care să asigure bunăstarea populaţiei, pacea socială, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi integrarea ţării în familia popoarelor europene”.
Domnilor lideri ai Alianţei, tăvălugul comunist revine peste noi, opriţi buşeala „pe interior”! Comuniştii ridică Moldova în picioare. Aveţi de luat un examen politic serios pe 12-13 iunie, când bolşevicii vor să ocupe Piaţa Marii Adunări Naţionale. Nu-ţi trebuie multă imaginaţie ca să înţelegi cum se poate termina această acţiune a comuniştilor… În situaţia creată, liderii Alianţei au o singură soluţie: să înceteze orice atac reciproc, să revină la solidaritatea şi responsabilitatea de care au dat dovadă anul trecut, în perioada luptei pentru „votul de aur”, şi să convină, imediat şi fără condiţii, asupra următorului lucru: pentru a nu admite revanşa extremiştilor lui Mark Tkaciuk, Alianţa trebuie să meargă în viitoarele alegeri prezidenţiale cu un singur candidat comun, indiferent când şi în ce mod se vor desfăşura aceste alegeri. Acei lideri ai Alianţei care nu doresc acest lucru favorizează revenirea la putere a comuniştilor. Blestemul va pica şi pe capul urmaşilor lor, iar ei îşi vor ocupa dezonorantele locuri în istorie, alături de Iu. Roşca.
