În principiu, nu e nimic nou în vehicularea acestor păreri, care s-au făcut auzite şi în alte contexte geografice şi temporale. A fost Spania după Franco pregătită să adere la UE? Dar Portugalia după Salazar? Dar Grecia după junta militară? Ce mentalitate aveau şi cât de pregătiţi din punct de vedere social şi economic erau românii şi bulgarii când au aderat la UE?
Există, bineînţeles, Criteriile de la Copenhaga, însă chiar şi în momentul de faţă deciziile politice de anvergură sunt luate în baza unui melanj de principii şi interese. Dacă maximalismul adolescentin al „meritelor” şi „dreptăţii” ar fi fost inclus în procesul de luare a deciziilor în cancelariile occidentale, proiectul european ar fi fost irealizabil. Care este doza de cinism într-o mare de idealism este greu de spus, însă Europa (în măsura în care putem folosi această noţiune ca şi cum ar reprezenta ceva uniform) a lovit bara (de exemplu, încremenirea politică şi militară de care a dat dovadă în gestionarea războiului dezintegrării Iugoslaviei) şi loveşte în continuare (consolidarea partidelor de extremă dreaptă în baza falselor pericole din partea imigraţiei). Totodată, este singurul pol de atracţie, singurul model de prosperitate şi democraţie pe care îl avem în această parte a lumii.
În politică, dar şi în viaţă, nu există merite, după cum nu există dreptate. Există voinţa de a progresa şi o conjunctură politică favorabilă. Dacă Moldova le va avea pe ambele, atunci va europeniza societatea şi va adera la UE concomitent. Deşi, după cum stipulam anterior, integrarea europeană nu va însemna automat raiul pogorât pe pământ – vom face greşelile noastre în continuare, ba vom mai subscrie şi la greşelile Bruxellesului, volens-nolens.
Totodată, proiectul european este un vehicul de modernizare a ţării – vehicul care, în situaţia noastră geografică, pur şi simplu nu poate fi evitat. Teoretic, am putea presupune că politicile dezvoltate şi implementate cu forţe proprii (de exemplu, tigrii est-asiatici) sunt mai durabile în sens social şi economic, însă nu putem aplica un asemenea model, deoarece atracţia civilizaţională a Europei e prea mare în acest context pe care, evident, nu-l putem schimba.
E o întrebare retorică, până la urmă, dacă avem nevoie de Europa, deoarece nu există alternative – vrea poporul acest lucru sau nu, vor elitele acest lucru sau nu, este un curs al istoriei care nu poate fi schimbat. Astfel, vectorul european este decis de proximitatea geografică, iar nivelul de subdezvoltare a ţării determină gradul de suferinţe sociale pentru recuperarea decalajului existent între Moldova şi statele occidentale… De aceea, când nu vom mai pune întrebări retorice privind civilizaţia europeană, s-ar putea chiar şi să ne trezim de cealaltă parte. Adevărat, va trebui să muncim mult, dar nu de dragul unei Europe abstracte, ci pentru propria libertate şi prosperitate.
