„M-am întors aseară din Sudul Basarabiei, şi-a început povestea Maria. Iniţial, plecasem pentru câteva zile la Chişinău, era ziua de naştere a mamei. Apoi mi-am zis să trec, la întoarcere, prin localitatea natală din raionul Reni – am acolo o soră mai mică şi o mătuşă, care e profesoară în sat. La Chişinău am stat o săptămână, a fost totul bine şi frumos. Cum am ajuns în Ucraina, au şi început problemele. M-am oprit la soră-mea. A doua zi de dimineaţă, ne-a ciocănit de la SBU (Serviciul de Securitate al Ucrainei – n.r.) la uşă.
„Lucraţi pentru serviciile secrete româneşti?”
Doi zdrahoni au intrat în casa surorii mele, fără să ceară permisiunea, fără o minimă explicaţie. Au trecut direct la subiect: „Aţi fost în autocarele alea cu români care au participat, la 16 iulie, la sfinţirea bisericii româneşti din Camâşovca?”. „Da, am fost”, am răspuns. Ceea ce a urmat era demn de epoca stalinistă: „Cine v-a trimis?”, „De ce v-au trimis?”, „De fapt, voi aţi venit în scopuri politice, nu pentru sfinţire, nu-i aşa?”, „Haide, recunoaşte!”, „Câte ONG-uri sunteţi, cine vă coordonează?”, „Aţi fost trimişi cu sarcina să românizaţi regiunea Odesa?”, „Lucraţi pentru serviciile secrete româneşti?”. Am răspuns „nu şi nu şi nu” la toate. După vreo trei sferturi de oră, au plecat bombănind că nu vreau să spun adevărul, dar o să văd eu ce-o să păţesc… După ce mi-am revenit puţin, m-am dus la şcoala din sat, unde predă mătuşa mea. Tocmai îşi terminase treaba şi se pregătea să plece acasă, împreună cu mezina Măriuca, pe care am botezat-o. Îmi face semn să ieşim în curte…
„Fată dragă, la vreo trei-patru zile după ce aţi fost voi la sfinţirea ceea, au apărut cei de la SBU. Noi eram la şcoală şi făceam pregătire cu o parte din elevi. Am auzit că au fost în mai multe sate care au şcoli cu predare în limba moldovenească. Au căutat cărţile româneşti. Au ridicat până şi cărţile de poveşti în limba română, motivând că au conţinut subversiv la adresa unităţii teritoriale a Ucrainei! Le-au adunat în saci, au pus sacii cu cărţi româneşti în maşinile SBU şi duşi au fost! Alergau copiii noştri din şcoală să le dea şi lor măcar o carte de poveşti, dar n-a fost chip să se înţeleagă cu ei…
„Cine-i subversivă, capra?!”
Măriuca, deşi are numai patru ani, se plictiseşte acasă şi vine cu mine la şcoală, mai ales în vacanţă. Ia o carte din biblioteca şcolii şi stă cu ea într-o bancă până termin eu treaba. Când au năvălit în şcoală cei de la SBU, Măriuca s-a speriat şi ţinea strâns la piept o carte de poveşti, pe care se tot uita de vreo săptămână ba la poze, ba încerca să buchisească literele. Un civil s-a apropiat de ea şi i-a smuls cartea. A silabisit cu voce tare: „Capra cu trei iezi”. Apoi a declarat că-i subversivă şi că trebuie arestată, pentru că are conţinut duşmănos la adresa unităţii statale a Ucrainei!”. Eu, năucă, întreb: „Cine-i subversivă, capra?!”. Mătuşă-mea încearcă să-mi explice contrariată: „Nu ştiu exact – capra, iezii… Civilul ăla spunea că, de fapt, cei trei iezi simbolizează cele trei principate româneşti, iar capra simbolizează România mare, care-i ţine uniţi pe cei trei iezi! În fine, a confiscat cartea. Eu n-am zis nimic. Mi-era frică să nu ne aresteze şi pe noi, profesoarele, dacă tot ţinem asemenea cărţi periculoase în şcoală şi le mai şi dăm elevilor să le citească”. Măriuca o întrerupe pe maică-sa: „Mi-au luat Capra cu trei iezi, da’ eu ştiu povestea şi o s-o spun la toţi copiii!”. Apoi adaugă: „Da’ eu tot o să iubesc limba română şi, chiar dacă mi-au luat cartea, când o să fiu mare o să învăţ într-o şcoală frumoasă din România şi, cu puţin noroc, poate scap de aici!”.
„A rupt paginile cu poezia Doina şi le-a luat cu el”
„Eram bulversată şi răvăşită de cele auzite, îşi continuă Maria povestea, luând o înghiţitură de apă. Într-un târziu, întreb: „Şi cum, mătuşă, cărţile lui Eminescu, donate de Statul Român, tot v-au fost confiscate?!.”. Mătuşa îmi răspunde: „Nu. Au cerut toate volumele de Eminescu, au zis că nu ni le confiscă, dar să le scoatem pe toate, că vor să le vadă. Le-am scos, ce era să facem? A venit un civil cu ochelari – înalt, tuns scurt şi albit – şi le-a luat la cercetat. A căutat în fiecare volum poezia Doina şi a rupt paginile şi le-a luat cu el. Ne-au lăsat volumele văduvite şi jumulite…”. Mă uit înmărmurită la ea şi o întreb: „Da’ care-i Doina, că nu-mi vine-n minte-acum nici să mă tai”. „De la Nistru pân’ la Tisa/ tot românu’ plânsu-mi-sa/ că nu mai poate străbate/ de-atâta străinătate”, începe să-mi recite mătuşa. Mă abţin cu greu să nu plâng şi-i zic: „Asta era, de-aia nu le place Doina ucrainenilor…”. Îmi iau rămas bun de la mătuşă-mea şi de la Măriuca, mă îndrept spre biserică. După o zi atât de plină şi tulburătoare, aveam nevoie de puţină reculegere.
Preot e un bătrân tare de treabă. Este moldovean de-al nostru şi ţine slujbele în moldoveneşte. La el la slujbă mai vin moldoveni din alte două sate, căci la ei slujba se ţine doar pe ucraineşte, de frica autorităţilor. Cu ceva vreme în urmă i-am dus preotului din sat Cazania în limba română. Vreau să-i mai duc şi alte cărţi bisericeşti în română, că nu prea are – a rămas doar cu o Psaltire veche cu litere slavone, dar e atât de veche, încât s-au şters buchile şi preotul nu mai vede să citească… Preotul mă cunoaşte de multă vreme. Şi eu, şi soră-mea mai mică am cântat în corul bisericii pe vremea când eram eleve de liceu. Îl văd pe preot mâhnit, mă aşteptam măcar la el să găsesc alinare. Îl întreb: „Vă văd supărat, părinte, s-a întâmplat ceva?”. Mă priveşte lung şi-mi răspunde cu reproş : „Da’ cum să nu fiu supărat pe tine?
„Cei de la SBU mi-au zis să nu mai dau interviuri la români”
Ai venit la mine cu ziariştii ăia doi, Damian şi celălalt, nu mai ştiu cum îl cheamă, care au scris cartea aia „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”. M-ai îndemnat să le dau şi eu un interviu, să le spun cum merg treburile pe la noi şi cum suferim neştiuţi de nimeni. Şi le-am dat interviul, mi-am deschis sufletul în faţa lor. Când colo, ce-mi aud urechile?! Aud că, de fapt, au profitat de bunătatea şi de naivitatea noastră, şi au scris de rău românii ăia şi despre noi, şi despre satul şi biserica noastră…”. „Când aud asta, sar ca arsă şi strig: „Dar nu este adevărat, părinte, băieţii ceia n-au scris de rău, dimpotrivă au scris de bine şi ne-au susţinut cauza! Cine-a mai scornit-o şi pe asta? Cum puteţi să susţineţi aşa ceva?! Aşi văzut cartea?”.
„Eu n-am văzut-o – de unde s-o văd?, păcatele mele, mă priveşte nedumerit părintele. Dar au venit într-o zi câţiva de la SBU şi mi-au zis că românii ceia de-au scris cartea m-au păcălit – m-au tras de limbă, au aflat tot ce-au vrut şi apoi au scris numai murdării despre comunitatea şi despre biserica noastră. Mi-au zis că altă dată să fiu mai atent, să nu mă mai încred în străini şi să nu mai dau interviuri la români, că sunt parşivi şi răstălmăcesc totul împotriva noastră”. Mă uit la el prostită şi-i zic: „Părinte, să ştii că golanii ăia de la SBU te-au păcălit, nu ziariştii români. Dar dumneata pe cine crezi, părinte? Pe mine sau pe diversioniştii de la SBU?”. „Chiar că m-ai făcut curios, îmi răspunde părintele. Ai cartea? Să mi-o aduci să văd şi eu cu ochii mei că-mi spui adevărul”. A treia zi am plecat. N-am mai rezistat să văd şi să aud despre atâtea umilinţe, manipulări, dezinformări… Să mai dau nas în nas cu profesioniştii minciunilor oficiale, car şi-au luat demult doctoratele la materiile: deportări, torturi, intoxicări, dezbinări şi diversiuni.
„Profesioniştii răului sunt stăpâni pe Planeta Ucraina”
„Profesioniştii răului! Ei sunt stăpâni astăzi pe Planeta Ucraina! Poate mai scrieţi un articol, mi se adresează Maria. Poate citeşte cineva, poate se întâmplă ceva până la urmă. Se pare că suntem cei mai batjocoriţi dintre toţi românii şi nimeni nu zice nimic!”. Maria scoate un şerveţel şi îşi şterge o lacrimă ce începe a i se rostogoli pe obraz: „Păi, este posibil să confişti cărţile de poveşti doar pentru că sunt în română?! Să arestezi Capra cu trei iezi doar pentru că s-ar putea gândii copiii la România?! Au ajuns cărţile lui Creangă să atenteze la integritatea teritorială a Ucrainei?! Pe ce planetă aţi mai văzut asemenea reacţii isterice, total disproporţionate şi paranoice chiar?! Eu am apucat şi am trăit şi înainte de 1991, pe vremea URSS, dar parcă mai slăbise prigoana împotriva moldovenilor. Ucrainenii ăştia însă… parcă sunt mai răi ca ruşii!”. Apoi Maria s-a ridicat şi a plecat încet, uşor gârbovită, încovoiată parcă de necazurile tuturor românilor din Bugeac…
