– Părinte Atanasie, cum trebuie să vorbim cu cei care nu ne respectă credinţa, neamul, dragostea de ţară?
– Acestora, Dan Puric, li se spune: Marş!
Cine suntem, ca strigăt identitar, cu scop de trezire a conştiinţei naţionale, a apărut pentru prima oară, ca o definiţie clară, în cultura noastră socială, politică şi istorică, cu Şcoala Ardeleană; a fost continuat de către paşoptiştii obligaţi să se definească faţă de lumea modernă şi civilizată; apoi, acest strigăt a devenit lămurire a specificităţii naţionale, a particularităţii etnicului românesc, de către Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, B. P. Hasdeu, culminând prin cristalizarea unei direcţii sociale, cu Titu Maiorescu, care, la vremea respectivă, se întreba: „Cum evoluăm şi cu ce mijloace?”. Temperatura morală şi culturală creată de Societatea „Junimea” face posibilă manifestarea, fără precedent în cultura noastră politică, a vârfului de conştiinţă naţională care a fost Eminescu. Intuiţiile lui vizavi de acest popor n-au fost egalate şi nici depăşite până acum. Gândirea lui Eminescu despre poporul român având în acest sens valoare de destin.
Rămâne antologică discuţia lui Titu Maiorescu, revoltat de exagerările lingvistice şi exaltările Şcolii Ardelene. Răspunsul lui Eminescu vine prompt: „Lasă-i aşa, exaltaţi!”. Câtă înţelegere profundă, la Eminescu, a unui fenomen, în surprinderea vulnerabilităţii lui, faţă de naşterea conştiinţei naţionale în rana Ardealului!
Maternitatea firii lui Eminescu faţă de neamul său n-o s-o mai regăsiţi decât la cei care au fost martirizaţi în închisorile comuniste. Acolo a fost crucificat poporul lui Eminescu. Căci, în România, există şi o populaţie, cea descrisă de Caragiale, a lui Mitică. Mitică este identitatea veşnic versatilă, parazitul de serviciu al neamului românesc. La Mărăşeşti, Oituz, pe frontul din Răsărit etc. au murit cei din poporul lui Eminescu, în închisorile comuniste, tot ei; iar astăzi, cei care mai suferă pentru ţara aceasta provin din această sumă lirică de voievozi, care a fost Eminescu.
Lucrarea Din psihologia poporului român, a lui Dumitru Drăghicescu, este o încercare de a surprinde structura psihologică a poporului român, marcată însă profund de o decepţie vizavi de rostul nostru şi de felul nostru de a fi. O lucrare rămasă total izolată în contextul epocii sale (apare în 1907), dar care închide în ea gustul amar al intuiţiei destinului tragic al românilor.
Examinarea ideii de identitate atinge o fineţe analitică inegalabilă în perioada interbelică, prin marii reprezentanţi ai culturii române în acea perioadă, care şi-au adus contribuţia din perspective disciplinare diferite:
prin Nicolae Iorga, care, prin bogăţia documentară istorică despre români, îi aduce acestuia din urmă o dimensiune simfonică;
prin Dimitrie Gusti, acest adevărat arheolog al etnicului, creatorul şcolii româneşti de sociologice;
prin viziunea etnopsihologică a lui C. Rădulescu-Motru;
prin înălţarea ortodoxiei la rangul de principiu metodologic şi principal predicat identitar al fiinţei româneşti, la Nae Ionescu;
prin cristalizarea în sistem filosofic, pentru prima oară, a firii româneşti, a gândirii ei, de către Lucian Blaga;
prin surprinderea creştinismului ca dat ontologic în neamul românesc, la Simion Mehedinţi;
printr-o „viziune românească asupra fiinţei”, a lui Ovidiu Papadima;
prin gândirea de atitudine asupra identităţii, a lui Mircea Eliade;
prin regândire în esenţa sufletească a spiritului românesc, în lucrarea lui Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc;
prin sinteza, care culminează în Dimensiunea românească a existenţei, a lui Mircea Vulcănescu;
şi nu în ultimul rând, prin definirea fără precedent a ortodoxiei româneşti şi a Omului Răsăritean, în lucrările părintelui Dumitru Stăniloae.
Aceştia, şi alături de ei încă mulţi alţii, de valoare (Traian Brăileanu, Nicolae Petrescu, Nichifor Crainic, Vasile Băncilă etc.), au reuşit să contureze la vremea respectivă dimensiunile autentice ale acestui neam.
Pe acest context, de fertilizare majoră a inteligenţei şi sensibilităţii româneşti, de început de cheag identitar, cultural şi de conştiinţă politică şi naţională, vine catastrofa comunistă. Primele consecinţe ale acestei catastrofe au fost tocmai decapitarea identităţii sufleteşti a românului şi mutilarea, pentru un timp nedeterminat, a gândirii libere.
Abia se articulase neamul acesta într-o dimensiune mai civilizată, abia crescuseră florile de cultură, de artă şi de viaţă normală, că a venit ciuma roşie. Cincizeci de ani, românul n-a mai fost în hotarele firii, ci în cele ale unei abstracţiuni. A fost silit să abdice de la Gândirea Omului Răsăritean, ca întruchipare a spiritualităţii creştine ortodoxe, la mentalul de supravieţuitor al omului estic, prizonier al ghetoului comunist. Şi astfel, în urma acestei traume, românul de astăzi a ajuns să trăiască non-identitar în propria-i ţară.
În această poziţie ne-a surprins, cu garda jos, derutaţi şi distruşi sufleteşte, o nouă abstracţiune; şi anume: globalizarea.
În faţa acestui nou neant, iată suntem obligaţi, oare a câta oară, la un demers identitar. Cine suntem? Sau, mai bine zis: Cine mai suntem? Acesta este strigătul de alarmă al timpului pe care îl trăim.
Ca să avem o coerenţă metodologică eficientă, trebuie făcute mai multe precizări, care se impun de la sine şi care ar ajuta mai bine şi mai onest la depăşirea labirintului identitar în care ne zbatem astăzi:
– clarificarea din punct de vedere ortografic-lingvistic a expresiei Cine suntem?, amănunt de importanţă vitală;
– precizarea, ca statut gnoseologic, a identităţii;
– identificarea felului de a fi autentic românesc, ca dimensiune anistorică (Ce ni s-a întâmplat? Ce-a păţit neamul acesta?);
– mutilarea acestui fel de a fi prin catastrofa comunistă;
– actul de măsurare al identităţii prin noi înşine, vizavi de noi şi prin prisma altora;
– identitatea ca naţiune şi ca neam;
– identitatea ca Memorie;
– Memoria credinţei ca reînviere identitară.
În ceea ce priveşte clarificarea din punct de vedere ortografic-lingvistic, avem de-a face cu un act atât de corectitudine lingvistică, cât şi unul de sinceritate ortografică; am spune noi, o întâlnire faţă către faţă cu morala limbii române. „Filosofia este o luptă împotriva vrăjirii intelectului nostru de către limbă” (Ludwig Wittgenstein). Astfel, din punctul de vedere al fiinţialităţii româneşti, cine suntem nu este egal cu cine sîntem. În primul caz, ne aflăm în faţa unei expresii autentice, identitare; în al doilea caz, în faţa unei măsluiri deliberate, cu scopul de a estompa originile. Căci „î” din „i” a fost introdus cu forţa în limba română, cu tancurile sovietice (vezi „reforma ortografică din 1953”). A sări peste aspectul acesta este o eroare de început de drum, fundamentală…
Nu daţi importanţă amănuntelor, că acolo se ascunde diavolul! (Michelangelo Buonarroti).
Diferenţa dintre Hamlet şi Don Quijote este, de fapt, tensiunea ireconciliabilă dintre existenţialismul avant la lettre al lui „a fi sau a nu fi”, trăit de Hamlet în limitele şi angoasa omului renascentist, şi „tu poţi să fii” ca dezmărginire creştină a omului înseninat de prezenţa permanentă a lui Dumnezeu.
Identitatea unui neam, ca şi aceea a unui om, apare cu mult mai mult timp înainte ca ea să devină „observabilă”. Cu alţi termeni, existenţa nu este egală cu aparenţa sau cu apariţia, aşa după cum adevărul nu este egal cu exactitatea. Altfel, am coborî la cinismul acelor minţi medicale (contemporane), care spun că prevalarea de embrion se poate face până în 14 zile, deoarece după această dată apare sistemul nervos şi el începe să simtă. A egala viaţa cu apariţia sistemului nervos denotă un reductio cinic, cu perspectivă utilitaristă. În acelaşi fel, a asimila identitatea profundă a unui popor cu cristalizarea ei istorică presupune de la sine un risc amputatoriu. Căci, în dimensiunea ei profundă, identitatea unui om, ca şi a unui popor, rămâne o taină. Iar taina, vorba lui Evdokimov, nu se trăieşte, ci te trăieşte.
A discuta, deci, taina este un demers nefiresc. „În cetatea în care se vorbeşte despre virtute înseamnă că virtutea nu există” (Lao Tse). Obişnuit cu taina ca dimensiune fundamentală a existenţei sale, românul a ştiut instinctiv, dar şi prin credinţă, să o respecte, fără să o discute. Atitudinea lui în faţa lucrării lui Dumnezeu şi a vieţii s-a manifestat prin mirare, şi nu în iscodirea lui Dumnezeu Însuşi. Căci, pentru român, mirarea nu este totuna cu curiozitatea iscoditoare. A întreba necunoscutul îi stă în fire, că Dumnezeu i-a dat această putere şi datorie de a cunoaşte creaţie, dar a întreba incogniscibilul, pe Dumnezeu Însuşi, pe Creator, el ştie că nu poate şi nici nu vrea să o facă.
„Occidentul are probleme, iar Răsăritul, taine”, spune filosoful francez Gabriel Marcel. În contextul acesta a vorbi despre identitate înseamnă a face dintr-o taină o problemă, iar omul Răsăritean refuză instinctiv această confuzie.
Şi dacă „a fi conştient de procesul istoric pe care-l parcurgi este o legitimitate către civilizaţie” (Vasile Pârvan), în aceeaşi măsură ar trebui să fim conştienţi că identitatea unui om nu se legitimează numai în vizibilul istoric, ci este plină de necunoscute, până la frontiera incogniscibilului, şi că ea creează o nouă perspectivă asupra lumii, o altă cale de abordare şi un salt, nu către evoluţia speciei, ci către desăvârşirea ei.
„Proprietatea de bază a inimii este structura sa musculară, iar principala proprietate a unui muşchi este faptul că noi nu-l înţelegem. Cu cât ştim mai multe despre el, cu atât înţelegem mai puţin; şi se pare că vom şti totul şi nu vom înţelege nimic”, sunt cuvintele unei mari personalităţi a medicinii secolului XX. Puneţi în locul inimii identitatea şi veţi avea acelaşi răspuns.
„Argentina este o ţară uşor de studiat, dar greu de înţeles”, spunea Martínez Estrada. Şi pe acest raport invers proporţional intră şi România, care, ca orişicare altă taină, cu cât e cunoscută mai mult, cu atât riscă să fie mai greu înţeleasă. De aceea, respectul faţă de taină nu înseamnă paralizia cunoaşterii, ci o altă cunoaştere.
(Preluat din cartea „Cine suntem”)
(Continuare în numărul de vinerea viitoare)
