ESEU de Eugen Doga despre Mamă

Nu pot să explic această puternică legătură dintre mine şi mama, sau… dintre mama şi mine. Cine şi ce a determinat lucrurile astfel, încât ea să devină pentru mine un veritabil punct de reper, un simbol extraordinar al vieţii şi întregii mele creaţii? Eu am fost pentru ea suprema întruchipare a dragostei, sensul vieţii ei.

Ea şi-a dedicat viaţa mie şi pentru aceasta nu s-a cruţat nici pe sine, nici averea sa modestă, doar ca să obţină un kilogram de porumb şi, în acest mod, să ne salveze de la moarte în anii de foamete pe mine şi pe bunica, mama ei. Chiar şi covorul familiei, pe care l-a primit ca dar de zestre la nuntă, a fost schimbat pe te miri ce crupe şi bănuţi, care abia de valorau ceva în vremurile grele de după război. Însă, graţie ei, am supravieţuit foametei şi eu am plecat la Chişinău să studiez muzica.

Nu ştiu dacă mama a prevăzut viitorul muzician din mine sau nu, dar ea mă iubea într-atât încât, probabil, Forţa Supremă a binecuvântat-o, iar ea mi-a transmis cu uşurinţă şi din tot sufletul această binecuvântare, lăsând pe fruntea mea câteva lacrimi fierbinţi şi o povaţă duioasă, aşa cum n-o putea exprima nici vioara fermecată a lui Stradivari, cu urarea de a deveni Om. O, câtă înţelepciune aveai, mamă, scumpă mamă!
Sunt convins că, dacă mama ar fi putut obţine studiile necesare (a fost nevoită să abandoneze Colegiul Agricol din cauza foametei groaznice şi a sărăciei în care trăia familia ei), ea ar fi fost o personalitate remarcabilă. Ea ar fi devenit izvorul acelei ape vii, care ar fi potolit setea multor oameni din jurul ei. Dar şi aşa, ea era o persoană înţeleaptă, profundă, cumsecade, generoasă, ajutându-i cu dărnicie, prin bunătatea şi omenia sa, pe toţi acei care aveau nevoie de aceasta.

De cele mai multe ori mama vorbea (mama vorbea prin tăcere) fără să rostească un cuvânt, ochii ei emanând atâta energie, atâta durere, atâta dragoste, atâta gingăşie, uneori şi reproş, cât nu poate să încapă în imensitatea Galacticii, din cauză că însăşi ea era cosmosul şi infinitul.
Ea pentru noi este cel mai sigur camerton al vieţii pe tot parcursul acesteia. Îmi amintesc anul 1941, ziua de 22 iunie, când avioanele germane coseau din mitraliere, de la amplitudine redusă, tot ce mişca pe pământ. Mama m-a acoperit cu corpul ei de parcă acesta ar fi fost din material antiglonţ. Mai curând, ea nici nu se gândea la pericolul care o păştea. A făcut-o din instinct. Sau nu, în acel moment ea se gândea doar la una – cum să-şi salveze o parte din sine, care eram eu, copilul ei.

Viaţa ei a decurs în condiţii extrem de complicate, care i-au format concomitent şi caracterul. Mama ei, bunica Nadia, care a locuit cu noi în ultimii ei ani de viaţă, a rămas văduvă chiar de la începutul Primului Război Mondial, având şase copii mici. Mama mea încă trebuia să se nască – al şaptelea copil. Dar… a avut loc revoluţia şi… s-a pus hotarul la Nistru, care a despărţit-o pentru mult timp pe bunica de casa unde s-a născut, de părinţii de pe malul drept al acestui râu nefericit. Sârma ghimpată şi ,,bravii” grăniceri nu-i permiteau măcar să asculte vocile rudelor de pe malul opus, să afle dacă sunt sănătoşi şi dacă mai sunt în viaţă. Doar vântul hoinar, ca un trădător, împrăştia vocile pe făşia neutră a bietului Nistru, ale cărui ape se revărsau strălucind sub soare.

Nopţile acestei familii treceau în nelinişte, doar capul ei, adică bunica, era din Basarabia, fapt ce însemna că era de peste hotare. Ba ici, ba colo aveau loc arestări şi deportarea unor oameni nevinovaţi în ţinuturile necunoscute ale Nordului şi Siberiei. În una din aceste nopţi oribile au apărut oameni înarmaţi, îmbrăcaţi în tunici din piele, şi în casa bunicii Nadia. Mai întâi l-au trântit la podea pe unicul frate al mamei, Petrea, proaspăt căsătorit, şi, în prezenţa întregii familii, l-au legat, călcându-l pe sărmanul nefericit în picioare, bătându-l cu patul armei, şi apoi… l-au dus nu se ştie unde pentru totdeauna. Până la acel moment fuseseră supuse represaliilor şi sora mamei, câteva mătuşi şi unchi de-ai ei.

Şi iată că un alt război, pierderea pe front a soţului, chiar spre sfârşitul măcelului, şi viaţa de văduvă la nici treizeci de ani împliniţi pe fundal de foamete cumplită, tifos exantematic şi munca silnică în colhoz. Pentru vreo două spice culese ori o normă neîndeplinită la câmp te păştea pericolul să faci 14 ani de puşcărie.

Îmi amintesc cum plecam la culcare, dar mama continua să lucreze prin casă. Dimineaţa mă trezeam, mama era în picioare reuşind să facă deja multe. Şi mereu era activă, energică, fericită. De ce oare? Probabil pentru că ne-a salvat pe mine şi pe mama ei. De asta şi ea era în viaţă. De ce altceva? Iar eu mă întreb: Oare când dorm mamele noastre? Când oare se odihnesc? Ori lor în general nu le vine somnul niciodată?
Mama e un făuritor, un creator! Ea dă viaţă. Unii cred că, dacă au scris o poezioară sau un cântecel, sunt deja mari creatori. Vai, vai, vai! Dar mama, care te-a conceput, ţi-a dat viaţă, ea nu este creator?

Este şi încă ce creator, ce operă a creat ea!

Uneori mi se pare că mama mea e implantată în mine. Ea a realizat acest implant încă în momentul conceperii mele. Simt acest lucru şi toată vremea comunic cu ea. Ea e prezentă în mine mereu.

Mama este o lume neexplorată, aidoma celeia pe care o numim spaţiu cosmic. E bunătatea nemărginită şi gingăşia nemaipomenită, profunzime şi măreţie, sacrificiu şi uriaşă sete de viaţă.

Mama e Creaţia Atotputernicului şi, asemeni Lui, ea ne-a învăţat să mergem pe când noi încă nu puteam, ne-a învăţat să zâmbim şi să ne întristăm, să iubim tot ce este bun, ceea ce ne înconjoară, ne-a învăţat să iertăm şi să inspirăm adânc în suflet aroma acestei minunate şi irepetabile lumi.
Mama este infinitul. E însăşi viaţa. E Femeia.
Fără ea, nu am fi observat răsăritul şi apusul soarelui, nu am fi auzit şerpuitul prin iarbă al apei cristaline de izvor, nu am fi putut admira supleţea plină de mândrie a căprioarei sau graţia încununată de măreţie a lebedelor albe. Fără ea nu am fi cunoscut starea când îţi trec furnici prin tot corpul, când iubirea te încântă, când ea te cucereşte şi te impune să mergi „nu-ştiu-unde” şi „nu-ştiu-cum”, când vrei să faci totul şi nu ştii ce anume, când îţi pierzi echilibrul şi devii transparent, imponderabil, neajutorat şi atotputernic.

Mamele noastre se consumă, spre regret, foarte repede. Ele sunt absorbite de grijile noastre, trăiesc în emoţiile şi neliniştile lor viaţa noastră cu toate urcuşurile şi căderile, bucuriile şi tristeţile ei.

Nu încetez să mă întreb – dar ce fel de naţie este mama?

Mamele merită să fie elogiate măcar şi pentru faptul că ne-au dăruit nouă viaţă. Şi aceasta este mai mult decât destul. Pentru că mama este însăşi viaţa.

Odată cu plecarea din viaţă a mamei mele eu am pierdut Lumina din muzica mea. Am crezut atunci că întunericul a pus stăpânire pe mine pentru totdeauna şi abia peste mai mulţi ani eu m-am întors la chipul mamei, a celei care nu a dat înapoi în faţa norilor negri, celei care privea înainte, spre Soare, celei care a iubit atât de mult viaţa şi care atât de insistent a dorit să mă înveţe şi pe mine să cred în această dragoste.

Mama era o taină pentru mine. Cu această tainăea a plecat în lumea cealaltă. În ziua mea de naştere.

Îmi amintesc cum la Moscova, la congresul ordinar al compozitorilor, cineva s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche, încurcându-se în cuvinte, că au telefonat de la Chişinău şi au comunicat că mi-a murit mama. Cred că medicii nu ar fi putut determina nici starea sistemului meu nervos, nici reacţia din acel moment a tuturor organelor mele interne. Seara eu am şi aterizat la Chişinău. Afară se dezlănţuise o furtună de zăpadă, asemeni căreia nu-şi aminteau să mai fi fost vreuna nici oamenii care au văzut multe ierni în viaţa lor. Am privit pianul şi am văzut o coală de hârtie pe care erau dactilografiate nişte versuri… Citesc şi nu-mi vine să cred – o poezie de ziua morţii mamei mele, fără semnătura autorului! Îi întreb pe ai mei: cine a adus poezia? Nimeni nu-şi aminteşte dacă a adus cineva aşa ceva. După stil… recunosc autorul în persoana marelui meu prieten de creaţie Grigore Vieru. Până dimineaţă, când mă pregăteam să merg la mama, în satul Mocra, mai era timp şi eu m-am aşezat la pian. Printre lacrimi, abia de mai puteam pune notele pe hârtie. Totul s-a scurs într-un cântec-recviem, pe care doar peste câteva zile l-a interpretat senzaţional minunata artistă Anastasia Lazariuc. A ascultat cântecul şi Grigore Vieru. L-am întrebat cum de versurile lui au ajuns la mine anume în acea zi. El mi-a răspuns că nu mi-a adus nicio poezie. Oare aşa să fie?

Cine ştie? E o enigmă. O taină.

De altfel şi mama pentru mine era o taină. Cu această taină a şi intrat în altă lume. Lumea celor drepţi.

Nu-mi aduc aminte să fi spus mama vreodată „nu pot”, „am obosit”, „vreau odihnă”, „nu vreau”. Deşi, de bună seamă, ea obosea şi avea nevoie de odihnă. Câteodată, ea mă lua de mânuţă şi mergea în sat la joc. Pe drum trecătorii o întrebau, cine e băiatul acesta? Mama cu mândrie răspundea că acesta este cavalerul ei şi unica ei nădejde. Nu ştiu pe cât de bine i-am îndreptăţit speranţele, dar cred că măcar puţin i-am recuperat din toate chinurile prin care avu să treacă şi că, fiind la concertele mele în Palatul Congreselor sau Teatrul Mare din Moscova, de la Chişinău sau din Mocra natală cu orchestra din Leningrad condusă de marele muzician Anatoli Badhen, ea era fericită, împlinită. Mândră. Eu zăream luminiţe strălucinde ce şiroiau odată cu lacrimile din ochii ei larg deschişi. Aceasta îmi adăuga încredere şi lărgea diapazonul partiturii vieţii mele.

Omenirea încă nu a inventat sinonime sau oarecare alte îmbinări de cuvinte ori expresii similare pentru a transmite uriaşa profunzime a sensului şi importanţei cuvântului MAMA. În toate limbile lumii. La toate popoarele de pe întregul mapamond.