Deşi nu a menţionat clar că e vorba despre credinţa noastră şi atacarea ei de multe ori prin intermediul televiziunilor, eu aşa am înţeles întrebarea dumnealui. Mai ales că întrebarea lui era formulată pe marginea articolelor despre credinţă.
Aşa că m-am hotărât să răspund. Nu scriu despre acest tip de agresiune asupra credinţei noastre din mai multe motive. Primul ţine de învăţăturile pe care Sfinţii Părinţi ni le-au dat în primele secole, care susţineau că ispitirea nu acţionează niciodată doar prin cuvânt, ci se foloseşte şi de imagine. Prin cuvânt Dumnezeu lucrează, fiindcă „Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10; 17). Imaginea în încercarea de a ispiti un creştin corespunde momirii lui.
Când diavolul l-a ispitit pe Iisus Hristos după cele patruzeci de zile de post în pustie, ni se spune că: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Matei 4; 8-9). De unde vedem că înainte de a-I cere lui Iisus să i se închine, diavolul s-a folosit de imaginea lumii.
Atunci când imaginea precede cerinţa, vorbim de ispitire. Sigur, asta nu înseamnă că orice imagine este lucrarea diavolului. Altfel ce sens pozitiv ar avea vederea? E cu totul altceva când imaginea e folosită ca suport. „Acesta este verişorul meu de departe” şi ţi se arată o fotografie. „Aceasta este o poveste pentru copiii care nu ştiu să citească” şi ţi se arată o carte pentru copii. „Aceasta este o icoană a bisericii din care fac parte” şi ţi se arată o imagine pe care cineva o cinsteşte după ce credinţa lui era deja formată. Cu totul altceva se întâmplă în inimile noastre când ni se spune: „Aici e imaginea mamei mele” şi ni se arată o femeie ce pare cu moravuri uşoare. „Aici e un preot credincios” şi ni se arată… un depravat.
Deci una e când imaginea întăreşte ceea ce ştim şi alta e când e construită să contrazică ceea ce credem. Imaginea când e curată completează ceva ce ştim, să ne imaginăm că Iisus în pustie, în loc să fie ispitit, ar fi fost purtat de un înger şi lucrurile s-ar fi petrecut cam aşa: „L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Le-a făcut Tatăl ceresc!”. În această situaţie imaginea ar fi corespuns aşteptărilor şi nu am fi putut vorbi de o ispitire. Ar fi fost vorba doar de revelaţia naturală. Văzând frumuseţea creaţiei, ne gândim la Creator.
Pe de altă parte, mecanismul nostru de gândire, când e vorba de argumentare, e fondat pe imagine. De aceea imaginea e prima treaptă a ispitirii. Orice om, asemenea Apostolului Toma, când i se spune ceva ce contravine aşteptărilor lui, exclamă: nu cred până nu văd!
Şi, în această ordine de idei, unii jurnalişti n-au decât să intre cu camerele pe unde vor. Noi să fim tari şi nestrămutaţi în credinţă, fiindcă de multe ori imaginea poate înşela. Aşa cum au încercat mulţi, de-a lungul istoriei, să găsească diferite schelete şi să proclame că sunt rămăşiţele trupeşti ale lui Iisus Hristos. Şi nu am crezut. Nici eu, nici orice alt creştin care Îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca Domn şi Împărat.
Aşa că, cei care cred că pot clinti credinţa unui singur credincios cu ajutorul camerelor de filmat, pot să încerce. Mie, personal, mi se pare vânare de vânt. Cei care cred – vor crede în continuare, cei care caută pricini de sminteală – le vor găsi pe mai departe. Şi mai ales de ce să ne mirăm? A existat vreodată o epocă în care Biserica să nu fie atacată într-un fel sau altul? Şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor, fiindcă, Scriptura ne spune, ispititorul încă nu a fost legat şi aruncat în beznă, el încă munceşte, răcnind ca un leu. Să fim tari, să ne rugăm şi să nu ne temem de imaginile care vor să ne smulgă Cuvântul din suflet.
