Dumitru Crudu a ajuns numai bine. Noi eram deja în sesiunea de „open mic”. Apoi, cu un glas domol şi neschimbător, Oleg a început să citească un fragment de şapte pagini din viitorul său roman „Diana fumează”. Fragmentul era halucinant la propriu. O îmbinare reuşită de proză şi poezie, o construcţie plutitoare fără nimic din ceea ce numim stabilitate, un exerciţiu de plastificare a gândurilor. Confesiunea de „stil înalt”, cum o numea Dumitru Crudu, a naratorului impotent ce avea ca singură raţiune de-a trăi credinţa remedierii, vindecării miraculoase; continuată de zborul în cosmos, călare pe vaci transformate în peşti – printre cosmonauţi -, spre vid şi nonsens. Tot textul cosea şi descosea cuvinte. Şi nu vorbesc metaforic, dar nu aş găsi nimic mai clar pentru a reda starea în care lectura voia să inducă auditoriul. Când spun „stare”, îl citez, de fapt, pe Iulian Ciocan. Pentru că, după ce Valerian Ciobanu şi-a exprimat evaziv părerea, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski – şi, pe alocuri, eu – am pornit să disecăm şi să căutăm punctele tari şi eventualele puncte slabe ale textului.
Iulian şi Dumitru au insistat pe talentul de mult dovedit al lui Carp. De acolo am încercat, fiecare în parte, să găsim cheia în care trebuie făcută lectura, o lectură deloc uşoară, după cum a afirmat Iulian. Ceea ce s-a şi demonstrat când au vorbit tinerii Ecaterina Bargan şi Ion Buzu care, spre deosebire de Sandu Macrinici, au menţionat că nu e genul de text preferat de ei.
Oricum, aşa cum a menţionat la final Alexandru Vakulovski, a fost o întâlnire foarte bună, încheiată cu şampania adusă de Silviu şi Mira. Vine vorba, încheiat. Noi, fără prozatorul dispărut în iţele prozei sale, am mai tăifăsuit la o bere, la un ceai, la un fir de pătrunjel.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
