Carte

Oare e posibilă azi o literatură patriotică (II)

Felul cum au evoluat lucrurile în primii ani de după dispariţia comunismului a subminat şi ridiculizat şi poezia, şi proza deşteptării naţionale şi identitare care, într-o vreme, făcuseră furori în Republica Moldova. La sfârşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci aceasta fusese foarte populară.

Era atât de populară încât se citea chiar şi în piaţă sau în stradă, la Cenaclul „Mateevici” sau la marile adunări naţionale. Eşecul reformelor economice, sociale, politice a aruncat o umbră şi asupra acestei literaturi. Azi trăim într-o altă lume. Dar oare azi mai e posibilă o literatură patriotică? La această întrebare au răspuns scriitori din România şi din Republica Moldova.
„Sunt cărţi patriotice”

Gheorghe Erizanu, editor

Există literatură bună. Şi există literatură proastă. De când lumea. Problema e să funcţioneze un sistem de valori după criterii clare. Bifăm şi în dreptul literaturii patriotice aceleaşi principii. Da. Avem literatură patriotică. Cum arată? Cam aşa: „Hronicul Găinarilor” de Aureliu Busuioc, „Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu, „Pizdeţ” de Alexandru Vakulovski, „Cartea nomazilor din B.” de Val Butnaru, „Conştiinţa naţională sub regimul comunist” de Vladimir Beşleagă, „Sabatul sau Noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti” de Andrei Ţurcanu, „Dni zatmenia” de Ion Costaş, „tzara mea” de Tamara Cărăuş. Lista poate continua. Se va opri în poemul „Ţara mea” de Iulian Fruntaşu. Sunt cărţi patriotice.

„Patria poeziei noastre”
, Răzvan Ţupa

Sigur că ar fi ciudat să nu poată să existe tocmai literatura patriotică în condiţiile în care cam orice fel de literatură ne trece prin cap ajunge pe hârtie. Mai degrabă m-aş gândi dacă acest fel de literatură poate să fie valoroasă. Răspunsul este destul de ambiguu pentru că ar trebui să includă soluţia la o altă problemă: valoroasă din ce punct de vedere?

Şi probabil că şirul de întrebări nu s-ar termina niciodată dacă nu ne-am da seama că, în fond, cea mai mare parte a literaturii este proastă. Şi aşa a fost mereu. Dar asta nu înseamnă că nu o să se găsească pentru orice prostie măcar câteva voci care să o considere importantă. Cum vocea majorităţii nu a avut niciodată mare lucru de spus în legătură cu valoarea literară, merită să ne aducem aminte că nicio literatură nu poate să existe decât în limba în care este scrisă, iar majoritatea nu a putut să facă nimic împotriva acestui lucru. Nici pentru. Şi din acest punct de vedere orice operă literară este patriotică pentru limba în care este scrisă. Probabil că nu este o întâmplare că poezia şi operele de ficţiune în general au început să fie numite literatură în sensul pe care îl cunoaştem azi abia atunci când marii romantici aveau şi ideea statelor naţionale.
Aşa se face că literatura patriotică aş zice că are azi o mare problemă cu însuşi conceptul de patrie. Pentru că, în ciuda aparenţelor, patria nu a fost subiect de ridicat în slăvi decât de pe la romantism încoace, când s-a comportat bine ca idee care să facă praf imperii.

Ceea ce nu ştiu dacă ne poate plăcea astăzi este faptul că patria se poartă ea însăşi precum imperiile de altădată şi până şi aleşii în funcţii publice tind să creadă că au nevoie de o justificare divină, exact ca împăraţii pe care i-au schimbat. Acum, sigur că oamenii pot să creadă orice le face bine… dar parcă nu este chiar sănătos la minte să le bagi şi altora în cap scuzele tale pentru incompetenţă. Dar când nu îţi mai rămân decât visele faci orice ca să le ai. Scoţi chiar şi lumea din realitate pentru asta.

Există părerea cumva entuziastă că, atâta timp cât există patria, literatura patriotică nu piere. Partea cea mai interesantă vine din faptul că până nu a existat literatură patriotică (măcar ca un vis) nimeni nici n-a îndrăznit să vorbească despre vreo patrie. Şi atunci să nu mă gândesc eu că lucrurile vin invers? Niciun moment o mare patrie nu a dat valoare literaturii de doi bani. Însă marile creaţii fac din orice poveste naţională un vârf al întâlnirilor dintre noi chiar şi dincolo de limbile în care au fost scrise, iar graniţele politice nu au putut niciodată să împiedice acest lucru. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, dar ar fi şi mai bine să nu mă credeţi şi să verificaţi.

„Nu e posibilă”, Ion Buzu

Nu e posibilă (nici nu cred că a fost vreodată), deoarece acest sentiment nu există, nu e unul real care să nască literatură. Patriotismul înseamnă simpatia faţă de un anumit teritoriu şi faţă de sistemul, felul în care stau lucrurile în această regiune, religia, tradiţiile; însă nu văd de ce aş iubi lucrurile respective şi, mai ales, să-mi dau viaţa pentru ele, şi să mai şi scriu poezie când toate acestea sunt stabilite de cei de sus. Literatura patriotică pentru mine înseamnă simpatie pentru politica celor de sus.

„Patriotismul înseamnă şi apropierea dintre oamenii care vorbesc aceeaşi limbă”

Elena Liliana Popescu, poetă, profesor universitar, Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti

Trebuie ca fiecare om să încerce să descopere semnificaţia reală a noţiunii de patriotism. Acest concept nu este nicidecum perimat, el se manifestă şi se va manifesta întotdeauna, în diversitatea acestei lumi, fiecare persoană exprimându-se într-o limbă maternă, poporul din care face parte deţinând o istorie şi trăind într-un prezent care va deveni mai devreme sau mai târziu trecut, tradiţie, învăţătură pentru urmaşi. Dincolo de ceea ce ţine de globalizare, ce pune în valoare ceea ce ne uneşte, individualitatea însăşi îmbogăţeşte permanent ceea ce ne este comun, conducând la reflecţie.

Când te apropii cu sinceritate de semnificaţia reală a patriotismului, prin cunoaştere, îţi vei descoperi şi calea proprie de exprimare a patriotismului în orice tip de creaţie, literară ştiinţifică etc. dar şi în viaţa de zi cu zi. Pentru a fi un bun patriot, trebuie în primul rând să aspiri la a te cunoaşte pe tine însuţi, să cunoşti istoria poporului tău, dar şi istoria altor popoare, toate acestea fiind legate atât prin fire vizibile cât şi prin fire mai puţin vizibile, dar cel puţin la fel de puternice. O altă formă de a celebra patriotismul este apropierea şi comunicarea dintre oamenii care vorbesc aceeaşi limbă, chiar dacă locuiesc vremelnic în ţări diferite.

„E de discutat cine are talent şi cine nu-l are”, Iulian Fruntaşu

„Ţara mea” a fost, în primul rând, o replică la ţara lui Zadnipru şi nu înţeleg de ce unii s-au ambalat atât de tare atunci. Eu nici nu i-am băgat în seamă, până la urmă, fiindcă nu m-au interesat punctele lor de vedere. Lumea civilizată însă mi-a acceptat poemul ca atare. Dar, cred eu, poemul. Şi nu a fost vorba despre o sfidare a unei ţări ipotetice sau a unui tărâm ideal. Am vorbit acolo despre lucrurile care ne înconjoară. „Ţara mea” a fost, pe de o parte, o replică dată lui Zadnipru, iar, pe de altă parte, o reflecţie asupra realităţii cotidiene. A fost şi o revoltă contra modului cum sunt trataţi concetăţenii noştri de cei care le diriguiesc destinele. Noi suntem liberi şi trebuie să luptăm pentru libertatea noastră, dar atunci când o ţară nu are grijă de cetăţenii săi, când dă dovadă de iresponsabilitate faţă de soarta lor, oare nu aceasta este adevărata pornografie şi obscenitate? E pornografia guvernanţilor. „Ţara mea” a fost o chestie inofensivă. Într-o lume normală, americanii, de exemplu, ar fi luat demult armele în mâini.

Eu cred că, până la urmă, prin acest poem am pus umărul la consolidarea păcii în ţara în care trăiesc. Despre această problemă nu trebuie să vorbim în parametri etici şi estetici, ci ai libertăţii şi ai talentului. Fără doar şi poate că e de discutat cine are talent şi cine nu-l are. Însă nu putem crea dacă nu suntem liberi. După mine, această discuţie a apărut pentru că mulţi dintre protagoniştii ei sunt lipsiţi de talent şi, în lipsa acestuia, ce altceva să facă şi ei decât să mai discute pentru a atrage atenţia asupra propriilor lor persoane. Cam ăsta ar fi mobilul indivizilor respectivi.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *