Copiii se adunau la joacă într-un singur loc, maşinile frânau în acelaşi loc, chiar şi beţiile în aer liber, pe stradă, se întâmplau cel mai adesea tot acolo. Trântit lângă un gard, un Lenin măreţ adulmeca cu nasul său noroiul şi praful… Copiii se jucau de-a ascunselea lângă el, i se căţărau pe chelie, când se plictiseau îi murdăreau nasul cu glod. Când doi beţivi se întâlneau – ca să nu fie o beţie simplă -, ei beau lângă Lenin, să fie un chef în trei.
Marele Lenin, cel pe care pe vremuri nici nu aveai voie să-l desenezi, devenise o bucată de piatră murdară, bizară. Aşa cum era, pleoştit lângă gard, poveştile cu un Lenin mort de sifilis păreau nu doar verosimile, ci reale. Totuşi, asta a fost imaginea cea mai umană a lui Lenin, mai umană chiar decât cadavrul lui stors de creier din Mausoleul din Kremlin. Pentru că era un Lenin inofensiv, nu mai putea face rău nimănui. Vraja lui dispăruse în glodul în care era aruncat. Nu cu mult timp înainte, pe bisericile transformate pe timpul URSS în „Palate ale fericirii” reveniseră crucile… Pe Lenin l-a adus sub gardul său badea Valentin, sau badea Valea, cum îi spuneau toţi. Nu ştiu unde îl găsise – probabil pe lângă vreo instituţie de stat de unde fusese scos afară. Nimic nu se pierde, totul se transformă – e o vorbă parcă şi mai adevărată la moldoveni. Badea Valea l-a pus pe Lenin într-un tractoraş cu remorcă în faţă şi l-a adus lângă curte. Lângă, nu în. L-a rezemat de gard şi în următorii ani s-a tot gândit oare în ce să-l transforme pe Lenin.
Poate că din cauză că badea Valea nu avea timp sau poate pentru că nu ştia ce să facă cu el, l-a ţinut pe Lenin mult şi bine lângă gard. Bucuria mahalalei, cum s-ar spune. Muzeu în aer liber. Apoi, într-o zi, badea Valea s-a apucat să repare gardul şi să înjghebe o nouă cocină pentru purcei. Începuse transformarea. Şi Lenin, fără să observe careva dintre noi, a dispărut. Poate în gard. Poate în casa porcilor.
