Prelegeri… de zece minute
La începutul fiecărui an academic, în prima zi din săptămână, la Universitatea din Oxford au loc aşa-numitele prelegeri „de probă”, la care toate subiectele din curs sunt prezentate în zece minute fiecare. De dimineaţă până seara asculţi vreo 30 de profesori care vorbesc despre vreo 40 de obiecte. De aceste zece minute de la începutul semestrului depinde, de fapt, mărimea grupei la un anumit obiect de studiu (care variază de la cinci până la 37 de studenţi). Provocarea cea mai mare pentru lectori este ca, în doar zece minute, să poată trezi interesul celor care îi ascultă, oferind asistenţei o scurtă prezentare a curriculumului, inclusiv a modului în care cursul este reprezentat pe ore, precum şi modalitatea de examinare. De obicei, fiecare profesor încearcă să intrige auditoriul în felul său, fie amintindu-şi de numărul mic de studenţi care au picat examenul anul trecut, fie prezentând un caz întortocheat la care a avut grijă să nu dea şi soluţia, ci doar să promită că răspunsul poate fi găsit numai după studierea disciplinei predate de el… Unul dintre profesori, de exemplu, ne-a spus că, pentru cursul său „Jurisprudenţă şi teorie politică” trebuie doar să-l căutăm pe Joseph Raz în biblioteci şi să citim la întâmplare zece pagini din cartea sa. Dacă îl vom considera foarte plicticos – să nu ne alegem obiectul acesta; dacă vom putea să scriem un eseu, în care să-i dăm dreptate – să ne mai gândim; iar dacă vom fi tentaţi să-l criticăm – atunci putem să alegem acest obiect.
Oxford. Vedere generală
Sistemul de „tutoriale”
În multe dintre universităţile vechi din Marea Britanie, pe lângă obişnuitele prelegeri şi seminare, există şi un sistem de tutoriale. Acesta provine de pe timpul când călugării obişnuiau să stea prin colegii pentru a învăţa ori traduce Biblia. Învăţământul laic a apărut mult mai târziu. Profesorilor le era interzis să vorbească la lecţii despre examene. Era o temă tabu. Unii studenţi, mai şmecheri, încercau diferite metode de a afla cam ce se va cere la examene, însă nu reuşeau. Deoarece obţineau rezultate destul de proaste, au început să-şi angajeze tutori privaţi. De obicei, studenţii care terminau, având note cam slabe, nu puteau rămâne la catedre şi se duceau la Cambridge, pentru ca mai apoi să fie angajaţi de colegiile de la Oxford pentru a oferi lecţii private (tutoriale) studenţilor şi a-i pregăti pentru examene. Acum tutorialele sunt obligatorii şi se desfăşoară împreună cu încă unu-doi studenţi.
Harul cunoaşterii în biblioteci
Pe lângă multele locuri în care un student îşi poate petrece timpul, în topul listei se află biblioteca. Este o delectare să te afli aici în bibliotecă. Studenţii au acces peste tot, chiar şi în încăperile cu cărţi rare, de la 1500 încoace. Simplul fapt că poţi să te plimbi printre miile de rafturi de cărţi te molipseşte oarecum de harul cunoaşterii şi parcă te determină să iei o carte de pe raft. Asta, spre deosebire de bibliotecile noastre, unde trebuie să stai mai întâi la rând, apoi să întreţii o conversaţie deloc plăcută cu vreo bibliotecară, care ori îngheaţă de frig, pentru că sala e neîncălzită, ori e supărată pe viaţă din cauza salariului mizer. Aici intri cu cardul studenţesc, nu ai voie să iei cărţi acasă, dar există peste tot copiatoare şi scanere. Şi orarul de lucru e convenabil – de la 9.00 la 22.00. Mai mult, pentru fiecare carte luată de pe raft, trebuie să completezi un mic formular în care indici cartea pe care ai luat-o şi locul unde o să te găseşti pentru ca următorul cititor să ştie unde se află.
Biblioteca Universităţii, interior
După ce termini de citit, nu trebuie să o duci înapoi, o pui pur şi simplu pe cărucior şi personalul special al bibliotecii, la sfârşitul zilei, o ia şi o pune la loc. Bibliotecarele sunt extrem de amabile, îţi răspund cu zâmbetul pe buze la orice întrebare, oricât de stupidă ar părea, îţi arată până şi poliţa unde stă cartea, te ajută să o cauţi electronic. Apropo, sistemul electronic de căutare include toată Biblioteca Bodlean, cu cele peste 11 milioane de volume ale sale, cu cele peste 100 de biblioteci (cele specializate şi cele ale colegiilor). Intri în sistem, scrii denumirea cărţii ori autorul şi îţi apare o listă întreagă. Poţi găsi o carte şi on-line, pe care apoi să o poţi expedia prin poşta de e-mail. În afară de denumirea cărţii şi descrierea ei editorială, pe ecranul computerului apar şi locaţiile unde se află – în ce bibliotecă, în ce sală şi chiar pe ce poliţă stă acea carte; e disponibilă sau e împrumutată de altcineva.
Discuţii libere la seminare
La primul seminar la disciplina Regulamentele Europene de Business, profesorul ne-a rugat să ne prezentăm şi să menţionăm nivelul de deschidere a populaţiei faţă de ultimele modificări de la Lisabona (mai am în grupă un polonez, două grecoaice şi un francez). A început profesorul, care a zis că e scoţian, iar scoţienii, după el, sunt mai concilianţi, înţeleg mai bine cum e să trăieşti în comun cu alţii, spre deosebire de englezi, care sunt mai complicaţi şi mai tranşanţi, prin aceasta explicându-se euroscepticismul britanic. Marea Britanie a urmărit prin integrare mai degrabă interesul economic, piaţa comună, decât cel politic, ca alte ţări, cum ar fi Spania, Grecia, Portugalia. Având nişte ani scrişi pe tablă, a făcut un semn în dreptul perioadei când s-a integrat Marea Britanie. Polonezul a zis că Uniunea Europeană a însemnat pentru ei o debarasare totală de dictatură şi autoritarism şi a bifat în dreptul anului când s-a integrat Polonia. A venit şi rândul meu. „Nu prea ştiu unde să situez Moldova pe schema dvs., după 2010 şi Tratatul de la Lisabona… Cu toate că suntem deschişi spre UE şi facem paşi importanţi în această direcţie, mai avem încă anumite reţineri şi probleme de soluţionat…”. „Dar aveţi frontieră comună cu Uniunea Europeană şi vreţi în UE?”. „Da”, am răspuns eu. „Aceasta contează!”, a concluzionat profesorul.
Dumitriţa Bologan,
Oxford, Marea Britanie
