Andrei Marga: Democrația nu poate exista acolo unde lipsește suveranitatea națională
„Într-o carte de o rară calitate stilistică și bogăție a ideilor, în prealabil prezentată ca șir de conferințe la invitația College de France (Paris), Peter Sloterdijk caută să înțeleagă Europa actuală și să arate ce perspective se întrevăd (Der Kontinent ohne Eigenschaften. Lesezeichen im Buch Europa, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024). O face începând examinarea „de la ceea ce este mai arzător”, adică luând continentul în coordonatele geopolitice de astăzi. În fapt, Europa nu mai este, cum era până la Primul Război Mondial, centrul economic, politic și cultural al lumii. Nici chiar diagnosticienii declinului ei nu au anticipat dependența continentului de supraputerile ieșite din Al Doilea Război Mondial. Nimeni nu a întrevăzut urcarea Chinei la rangul unei supraputeri, de care Europa nu mai are cum să facă abstracție. Iar dezamăgiri adunate în timp în diferite locuri din lume sub colonialism, cu privire la europeni și la impactul lor, se adună azi într-un fluviu greu de stăvilit”, scrie profesorul Andrei Marga.
„Peter Sloterdijk amintește aceste realități. Ele sunt evident anterioare momentelor grăitoare ale anului în curs, când președintele chinez a trebuit să o avertizeze pe președinta Comisiei Europene să-și clarifice direcția, căci nu dau rezultate confuziile, sau când președintele american și-a făcut timp, după un meci de golf în Marea Britanie, să stabilească tarifele vamale cu președinta și a lămurit-o cine ia decizia. Faptele sunt fapte.
Peter Sloterdijk renunță deliberat la a formula o teorie, în favoarea lecturii, într-o carte nesfârșită, a unor momente pe care le socotește cheie ale istoriei Europei. Punând în joc întinsa sa cultură din științe, arte, filosofie și religie și pe fondul unei bune stăpâniri a istoriei intelectuale și politice europene, el selectează momente reprezentative ale autoprezentării Europei. Cu sagacitatea care a uimit deja odată cu capodopera sa, Kritik der Zynischen Vernunft (1983), Peter Sloterdijk a dat o carte care nu oferă rezolvări la neajunsurile Europei, dar semnalează, la rândul ei, realități și dificultăți.
Teza generală a lui Peter Sloterdijk are ceva din ideea lui Hegel a „vicleniei rațiunii (der List der Vernunft)”. În „cartea Europei” spune el, se poate citi că altceva decât s-a intenționat și uneori s-a spus a fost însoțitoarea permanentă a culturii continentului – de la o vreme recrutând forțe, contrare celor afișate, dintre europenii înșiși. Multă vreme europenii puteau vorbi de „noi și restul lumii”. Acum, „formula superbă sună în gura europenilor zilelor noastre anacronic, iar o notă de amărăciune persistă. Nu se poate ocoli impresia că europenii, mulți dintre ei, se interesează mai puțin de ei înșiși, cât de alte continente pentru a-și da un nou proiect. Are loc azi printre europeni o ocolire a neplăcerii prin dezidentificare” (p. 14). Desigur, cu alte riscuri.
Prin teza sa, Peter Sloterdijk îi reconfirmă pe cei care evidențiază dificultăți structurale în care a intrat Europa ultimelor decenii. Cu peste un deceniu în urmă, am semnalat că „declinul demografic face ca ponderea indigenilor să scadă” în Europa, „sărăcia și discrepanțele sociale sporesc din nou”, „Europa traversează o criză de lideri adecvați condițiilor și temelor istorice noi”, „democrația este practicată în multe locuri ca un fel de tehnică de selectare periodică a reprezentanților, care se sustrag apoi controlului public”, „procesul deciziei politice este închis pentru covârșitoarea majoritate a cetățenilor, care răspund cu apatia politică și civică”, „etica muncii și pasiunea creației și-au redus intensitatea”, „religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea, violența se răspândesc” (A. Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012). Mulți alții au semnalat neputința actualului neoliberalism de a scoate Europa unită din crizele în care a intrat din cauze eminamente lăuntrice.
Cei mai profilați intelectuali europeni au indicat distorsiunea care s-a produs în democrații de pe continent, în virtutea căreia li se interzic unor cetățeni libertăți și drepturi (de a se exprima public, de a candida, de a se manifesta etc.) în numele a ceea ce decid instanțe care nu răspund în fața nimănui. Unii au semnalat „juridismul” – instrumentarea nouă a justiției pentru a elimina din viața publică personalități și teme incomode pentru cei aflați la decizii.
Nu mai insist asupra argumentării, devenită clasică, că democrația nu poate exista acolo unde lipsește suveranitatea națională, încât cetățenii nu au dreptul să adopte deciziile pe care le consideră adecvate țării lor. Și nici acolo unde guvernanții iau măsuri ca mișcările democratice de exprimare a nemulțumirii, care cresc și amenință să câștige alegeri, să fie descrise ca „extremism” și „fascism”, încât să se poată aplica măsuri de interzicere. Se stimulează tot mai mult folosirea libertății de opinie a unor inși neinformați, adesea prost educați și străini de democrație, pentru a discredita cu falsuri personalități care propun alternative democratice.
Ca o chestiune de ultimă oră, se alocă miliarde de euro pentru prelucrarea propagandistică a populației, ale cărei vederi sunt socotite „nostalgice”, chiar dacă este vorba despre tineri care nu au cum să aibă nostalgia vreunui trecut. Sau pentru a numi „redactori” de ziare care intervin, cu incultura și inepțiile lor, în textele autorilor, spre a abate atenția de la adevăruri.
Cu o proaspătă și exactă cunoaștere a stărilor de lucruri, care poate avea urmări în anii ce vin, vicepreședintele Statelor Unite ale Americii a mers în câteva intervenții până la capăt în a spune pe nume lucrurilor. J. D. Vance a declarat la Conferința pentru securitate de la Munchen (2025) că „amenințarea care mă îngrijorează cel mai mult în ceea ce privește Europa nu este Rusia, nu este China, nu este niciun alt actor extern. Ceea ce mă îngrijorează este amenințarea din interior, retragerea Europei de la unele dintre valorile ei fundamentale, valori împărtășite cu Statele Unite ale Americii”. Și mai recent, vicepreședintele american a acuzat cu îngrijorare „sinuciderea civilizațională a Europei”, prin interdicții ce se pun în fața libertății cuvântului și a democrației și declinul celei care i-a fost de secole locomotiva, Germania, prin imigrarea ieșită de sub control (cf. „The Germany Times”, 6 aug., 2025). Este clar că demersurile de revenire ale actualei administrații americane de la neoliberalismul popperian promovat de administrația anterioară, la republicanismul democratic al tradiției americane pot fi un solid punct de sprijin pentru reflecții asupra Europei de azi.
Peter Sloterdijk se alătură vocilor de prim plan care ajung în zilele noastre la un diagnostic sumbru al evoluției europene. De exemplu, Giorgio Agamben (Jenseits der Menschenrechte, „Jungle World”, 27, 2001) semnalează înlocuirea la care cetățeanul european cedează: a persoanei înzestrate cu drepturi inalienabile, cu un simplu „imigrant (Fluchtlinge)” în propria sa țară și geografie. Vestitul romancier Michel Houellebecq a primit premiul „Societății Oswald Spengler” din Belgia după ce a susținut (2018) că, așa cum merg lucrurile, „Occidentul este în curs de dispariție”.
Peter Sloterdijck ne spune că Dostoiewski pare însă să fi avut dreptate când a scris că omul în Europa ar fi un „animal nerecunoscător” (Însemnări din subterană, 1864): europenii de astăzi sunt ființe care nu știu cum au ajuns la modus-ul lor vivendi de azi. „Mult prea des europeanul de astăzi este beneficiarul de la capătul lanțului al unui confort despre ale cărui condiții de constituire nu mai are nici cea mai mică idee” (p. 29). El s-a retras într-o indiferență ce-l face, de fapt, marginal.
Poate fi corectată situația în care europenii înșiși se detașează de soarta Europei? Da, răspunde Peter Sloterdijk – se poate, citind pagini din „cartea” de mii de ani a Europei. Vădit, ceea ce el propune nu este o soluție, ci doar citirea cărții Europei la pagini cu semne: „noi definim aici Europa ca o carte care este citită prea puțin de către cei pe care îi privește și în care cei care o urăsc doar o răsfoiesc pentru a-și documenta reclamațiile” (p. 29). Nerecunoștința este semnul Europei de azi, dar să sperăm că cel puțin lectura va stârni atenția europenilor și-i va repune în mișcare.
Peter Sloterdijk începe fără ezitare nu cu o abordare esențialistă sau substanțialistă curentă, ci cu abordarea „dramaturgică (scenografică)”: Europa se lasă captată ca obiect al unei regii care înscenează ceva. Ea este parte a unui desfășurător ce pleacă de la o fixare: „comanda (Befehl)” ce a venit din tradiția romană (p. 39). Europa actuală duce mai departe „marele construct” care vine dramaturgic din „evenimentul re-înscenării comenzii”, cu care romanii au obișnuit lumea. În secolul al XV-lea, accentul s-a schimbat, spre „competența comenzii”, dar „comanda” a rămas.
Doar că Europa a reorientat „comanda” spre noi continente – începând cu acțiunea de supunere a Africii. State europene și-au construit teritorii ale propriei „imperialități” și au făcut astfel posibile, prin aplicarea forței în exterior, „statele naționale” clasice, cum spune de altfel și cea mai nouă istoriografie a modernizării. „Curentul de extindere și tendința la supraextindere sunt inerente națiunilor moderne de la primele ore” (p. 42). Latinitatea și imperialitatea au mers împreună.
Pe parcursul istoriei europene, „motivul imperial a ajuns să impregneze și să umbrească motivul național” (p. 50). S-au văzut acestea și în proiectul lui Otto Bauer al „Statelor Unite ale Austriei Mari”, în revoluția din Octombrie 1917, care a operat în acest orizont (p. 54), iar național-socialismul a vrut să continue linia. „Modelarea imperială” a trecut de granițele continentului, dar pe continent au rămas urmele și azi: „Europa este un club al urmașilor imperiilor descurajate” (p. 61).
Odată intrată în epoca modernă, Europa a îmbrățișat o nouă punere în scenă, în care contează „succesul (Erfolg) întreprinderii individuale” (p. 71). Hegel, Marx, Nietzsche brodează în jurul acestei teme, cu optici inconfundabile. Europa a adus un program de civilizație care „eliberează religia de sarcina de a ține împreună oamenii” (p. 96). Ea a putut fi iluministă ținând în șah „pasiunile resentimentului”.
Mai spre epoca noastră, Europa a trecut de la „autobiografia personală, la autobiografia colectivă” și se concepe pe sine ca rezultat al revoluțiilor (p. 109). Un șir lung de actori – Lenin, Mussolini, Hitler, printre ei – și de teoreticieni au reprezentat-o. Nici azi nu s-a încheiat „promovarea revoluționară a conditio humana”, iar culturile de masă îi sunt expresiile.
Numai că acestea readuc individul la vulgaritatea de dinaintea Reformelor religioase și dovedesc că „o cultură de semiadevăruri de minciună, cinism, teroare de stat și alcoolism de masă” (p. 138). Nu se mai găsește direcția, încât se caută o misiune lăuntrică, nu neapărat în sensul recreștinării profunde, ci mai curând în cel al descompunerii.
Pe un asemenea fundal, a intervenit prognoza lui Oswald Spengler din anii douăzeci: declinul continentului, „apocalipsa” (p. 146). Prognoza nu a anticipat, însă, intrarea Europei sub controlul supraputerilor, nici emergența Chinei ca supraputere, nici reacția la Occident a Iranului, Turciei și a altor puteri. Autorul Declinului Occidentului (1918) nu a avut vreun cuvânt pentru ceva de felul Uniunii Europene, care era, de altfel, în afara interesului său.
Metamorfozarea culturii în civilizație s-a petrecut, însă. „Europa actuală a convertit conceptul de civilizație fără rest în pozitiv – cu nuanța că aceasta nu mai este acum reprezentată cu atributele unei vârste venerabile ce caută dominația în mod steril, ci cu acelea ale maturității în creștere, chiar cu mediocritate scoasă din letargie….” (p. 170). Europa a intrat într-o „cultură a finitudinii între timp domesticită (beruhigten Endlichkeit)”, în care se oferă apă la moara falselor profeții. S-a ajuns să se creadă că viitorul Europei ar fi în afara pericolului în măsura în care cetățenii reușesc să se opună „alternativelor național-conservative” (p. 171) care se propun în democrații actuale. Ceea ce nu rezolvă ceva!
S-a ajuns la îngustarea orizontului și la înlocuirea teoriei de largă respirație, care a încoronat de obicei cultura europeană, cu „examinarea situației (Lagebesprechung)” în care s-a intrat (p. 174). Teoria, gândirea, viziunea par peste puteri – încât se cedează presiunii la mulțumirea cu descrieri de circumstanțe. Se mai consideră topologic că Europa este altceva decât o mărime geografică pe măsură ce Nietzsche revine pe scenă, după ce Husserl a conceput Europa drept „cultură a raționalității” (p. 201) și a recomandat o terapie constând în reactivarea a însuși raționalismului european.
S-a pășit în abordarea globalismului, în care, precum la Cristofor Columb, individul se privește pe sine ca mesager al lui Dumnezeu. Se intră astfel în „religie generată de la sine (autogene Religion)” și se asumă „misiuni”. Doar că aici are dreptate Heidegger, când observă că în joc este o „voință dominatoare (herrschafliches Willen)”: Europa a înconjurat lumea pentru a o stăpâni și a ajuns astfel până la „a controla comerțul cu oameni” (p. 251). Globalizarea este marcată de această ambiguitate.
Europa perseverează pe căi discutabile, căci nu se privește de afară (p. 260), nicidecum. „Ceea ce Europa de astăzi propune concertului de voci contrare sunt mai mult răspunsuri la incoerența mesajelor ei” (p. 275). Europa a oferit multe în istoria ei (creștinismul, iluminismul etc.), dar acum ea nu mai poate obiecta la contravocile la ea. „În locul confruntării, intră asimilarea – acolo unde era ceva polemic, trebuie să urmeze înghițirea” (p. 286). Strategia post-colonială a „asimilării ofensive (offensive Einverleibung)” se practică pe front larg și duce la „oikumene” de un fel aparte. Până când se observă pe diferite continente că „gândirea postcolonială este un fel de convorbire europeană cu sine” (p. 292) și se elaborează alternative.
Se va mulțumi Europa cu așa ceva? Este clar că nu se poate înfrunta Europa fără a o cita și nu se poate cita din cultura ei fără a ajunge la parodie. S-a intrat într-o situație în care parodiile se înmulțesc și ocupă spațiile și timpii. „Lumea va fi plină de parodii, sau nu va fi” (p. 293) – este anticiparea care se poate formula.
Peter Sloterdijk trage un justificat semnal de alarmă, sub multe aspecte – blocarea în trăiri convenabile, stagnarea în promisiuni,
împiedicarea în fapte nedeslușite – ce se cuvin luate în seamă de cei preocupați de soarta Europei. Cunoscutul rector al Școlii Superioare de Design din Karlsruhe aplică cu măiestrie ironia rezultată din asumarea naturaleței vieții, într-o abordare strălucită intelectual a evoluției Europei.
Știm prea bine că nu abordarea ironică este capătul drumului când se caută rezolvări – teoria rămânând punctul de sprijin al oricărei soluții profunde. Dar abordarea impresionantă a lui Peter Sloterdijk, care recurge inspirat la formula acțiunii „dramaturgice”, poate pune în mișcare spiritele. Aceasta mai ales într-un context în care Europa, așa cum se petrec lucrurile în zilele noastre, cedează deja prea mult suficienței și oportunismului, amintind astfel vechile ei crize”, scrie Marga.
