Cazul lui Nicolae Șepeli – principalul suspect într-un dosar privind organizarea asasinării a peste cinci persoane din Ucraina – ne împinge, inevitabil, dincolo de emoția faptelor și ne obligă să discutăm despre precedente, despre responsabilități instituționale și despre acele practici politice care, mai devreme sau mai târziu, se întorc ca un bumerang împotriva autorilor lor.
Să punem, însă, lucrurile în ordine.
Nicolae Șepeli fusese condamnat în 2017 de o instanță din Federația Rusă la 11 ani de închisoare pentru tentativă de comercializare sau distribuire ilegală de droguri în proporții deosebit de mari. La 7 noiembrie 2018, Ministerul Justiției al Republicii Moldova a înregistrat la Judecătoria Chișinău un demers privind transferul acestuia în Republica Moldova pentru continuarea executării pedepsei. La 11 februarie 2019, instanța a admis solicitarea și a acceptat transferul, scrie Alexandru Tănase.
Ulterior, în 2021, potrivit serviciului de presă al Președinției, au fost depuse cereri de grațiere atât de către persoana condamnată, cât și de către Procuratura Generală. La recomandarea Comisiei pentru problemele grațierii persoanelor condamnate de pe lângă Președintele Republicii Moldova, Nicolae Șepeli a fost grațiat în 2022.
De ce a solicitat Procuratura Generală grațierea?
Pentru că, în urma urmăririi penale efectuate în Republica Moldova, s-a ajuns la o altă calificare juridică a faptelor. Procurorii au stabilit că Nicolae Șepeli, alături de alte persoane, ar fi fost victimă a traficului de ființe umane: sub pretextul unei angajări oficiale ca „curier”, prin înșelăciune, ar fi fost recrutat și transportat în Federația Rusă. Mai mult, un reprezentant al PCCOCS a prezentat informații potrivit cărora persoana avea statut de victimă într-un dosar de trafic de ființe umane aflat atunci în examinare. Mai mult decât atât, procurorii au încercat să revizuiască în Rusia această sentință, iar autoritățile ruse au refuzat aceste demersuri.
Așadar, întrebarea firească este: în cine să avem încredere? În așa-numita justiție rusă sau în Procuratura Republicii Moldova?
Personal, sunt dispus să acord prezumția de bună-credință procurorilor noștri, nu unui sistem judiciar al cărui „blazon” al independenței și echidistanței este ilustrat de cazurile omorului lui Serghei Magnitski sau de cel al lui Alexei Navalnîi. Justiția putinistă condamnă pe bandă rulantă mii de oameni la pedepse grele, într-un climat în care independența instanței, condițiile de detenție și riscul de aplicare a torturii sunt, cel puțin, discutabile. În principiu, orice hotărâre pronunțată într-un asemenea sistem poate fi pusă sub semnul întrebării din perspectiva standardelor europene privind procesul echitabil.
În aceste condiții, Procuratura Generală a apreciat că un cetățean al Republicii Moldova execută o pedeapsă îndelungată în baza unei sentințe a cărei temeinicie ridică serioase dubii și a solicitat Președintelui utilizarea dreptului său discreționar – instrumentul grațierii – pentru a înlătura, cel puțin parțial, efectele unei condamnări considerate nedrepte.
Comisia pentru problemele grațierii persoanelor condamnate a constatat că, la momentul examinării, erau întrunite circumstanțele prevăzute de lege. În baza acestor recomandări, Președintele a emis Decretul nr. 418-IX din 11 aprilie 2022 privind acordarea grațierii, cu perioadă de probațiune, pentru partea neexecutată a pedepsei.
Până aici, lucrurile sunt clare și, din punct de vedere juridic, nu ridică absolut niciun semn de întrebare: a existat o solicitare a procurorilor, o examinare în cadrul comisiei competente și exercitarea unei prerogative constituționale. Toate autoritățile au acționat corect.
Problema apare ulterior.
După eliberare, Nicolae Șepeli este din nou suspectat că ar fi recrutat zece persoane pentru organizarea asasinării a peste cinci persoane din Ucraina. Dacă aceste fapte se confirmă, ele sunt de o gravitate extremă și trebuie investigate cu toată rigoarea legii.
Este însă Președintele responsabil pentru faptul că o persoană căreia i s-a oferit o șansă de a-și reconfigura viața a ales să continue pe drumul criminalității? Nu cred. Grațierea nu este un contract cu garanții de nerecidivă. Statul poate evalua circumstanțe, poate aprecia riscuri, dar nu poate oferi certitudini absolute privind comportamentul viitor al unei persoane. Recidiva rămâne, din păcate, o posibilitate inerentă oricărui sistem penal.
Și atunci, de ce această vâlvă?
Pentru că precedentele au, într-adevăr, forța bumerangului. În politică, modul în care reacționezi când ești în opoziție devine, inevitabil, standardul după care vei fi judecat când ajungi la putere.
Să ne imaginăm, ipotetic, că într-o situație similară s-ar fi aflat un președinte precum Igor Dodon. Cum ar fi reacționat PAS, aflat atunci în opoziție? Ar fi acceptat cu discernământ că uneori deciziile administrative, chiar adoptate legal, pot produce efecte nedorite? Sau ar fi organizat proteste cu lozinci de tipul „Dodon – la pușcărie!”, însoțite de insinuări privind corupția, complicitățile și „schemele criminale”?
Să fim serioși. Cel mai probabil, ar fi fost aleasă a doua variantă.
Exact aceasta este și tactica actualei opoziții: face ceea ce, la rândul său, a învățat de la cei care astăzi guvernează. Spirala indignării selective și a capitalizării politice a fiecărui incident nu face decât să adâncească dezbinarea socială și cinismul public.
La ora actuală asistăm la o formă de populism judiciar care depășește limitele oricărei imaginații. Instanțele sunt sufocate de sute de dosare penale în care nici măcar esența acuzațiilor nu este formulată limpede, în care încadrarea juridică oscilează de la o etapă la alta, iar probatoriul pare mai degrabă improvizat decât consolidat printr-o anchetă temeinică.
Această competiție toxică cu strada care strigă „la pușcărie!” a generat un reflex periculos: deschiderea de dosare ca gest de autoprotecție instituțională. Mai bine deschizi un dosar și arăți că „faci ceva” decât să fii acuzat că protejezi pe cineva. Mai bine trimiți cauza în instanță cu lacune evidente decât să riști să fii suspectat de pasivitate.
În mediul magistraților se vorbește – uneori în șoaptă, alteori tot mai deschis – despre o practică ce riscă să devină sistemică: transformarea suspiciunii în rechizitoriu și a rechizitoriului în spectacol public. Logica este simplă și periculoasă: dacă există o percepție publică negativă, ea trebuie validată printr-un dosar penal; dacă există un dosar penal, el trebuie expus public pentru a confirma că „lucrurile se mișcă”.
Pe termen scurt, această practică poate crea iluzia eficienței. Pe termen lung, însă, ea erodează credibilitatea sistemului. Pentru că fiecare dosar fragil, fiecare acuzație neclară, fiecare achitare pronunțată după ani de expunere mediatică alimentează percepția că justiția nu este un mecanism al adevărului, ci un instrument al conjuncturii.
Populismul judiciar este cu atât mai periculos cu cât se prezintă sub masca moralității. El pretinde că face dreptate rapidă și exemplară, dar, în realitate, sacrifică rigoarea pe altarul aplauzelor. Iar când justiția devine un instrument de calmare a furiei publice, ea încetează să mai fie justiție și se transformă într-un mecanism de gestionare a emoțiilor colective.
Justiția penală nu poate funcționa pe baza emoției colective și nici a imperativului de a demonstra permanent „fermitate”. Ea presupune rigoare, prudență și responsabilitate. Când aceste valori sunt înlocuite de graba de a confirma așteptările publice, nu mai vorbim despre autoritatea legii, ci despre fragilitatea ei.
O societate matură nu cere „dosare multe”, ci dosare solide. Nu cere „arestări televizate”, ci condamnări temeinic motivate. Orice altă abordare nu este fermitate, ci doar o formă sofisticată de improvizație instituțională.
Poate că aceasta este lecția autentică pe care trebuie să o învățăm din „Cazul Șepeli” dacă dorim să devenim o societate matură: să reacționăm responsabil la situațiile în care decizii administrative legale produc consecințe nefericite sau neașteptate; să distingem între eroare, risc asumat și rea-credință; să nu transformăm automat orice eroare într-un proces de linșaj în piața publică.
Maturitatea unei societăți nu se măsoară în intensitatea indignării, ci în capacitatea de a păstra proporțiile. Nu orice decizie care produce un rezultat nefericit este o crimă politică. Nu orice recidivă este dovada unei conspirații. Și nu orice exercițiu al unei prerogative constituționale devine, prin simpla schimbare a contextului, un act culpabil.
Statul de drept presupune, înainte de toate, reguli și responsabilități clar delimitate. Președintele exercită un drept constituțional; procurorul formulează o apreciere juridică; instanța verifică legalitatea. Dacă fiecare dintre aceste verigi a funcționat în limitele legii, atunci critica trebuie să fie politică, nu penală. Iar dacă există suspiciuni de abuz sau de rea-credință, ele trebuie demonstrate prin probe, nu prin lozinci.
În lipsa acestei discipline a rațiunii, riscăm să transformăm justiția într-un câmp de reglări de conturi și politica într-un tribunal permanent. Iar, într-un asemenea climat, nimeni nu mai este judecat pentru ceea ce a făcut, ci pentru cine este și pe cine incomodează.
Altfel, vom continua să trăim într-un sistem în care nu faptele contează, ci doar cine se află, temporar, la putere – iar bumerangul precedentelor va lovi, ciclic, pe fiecare. Și atunci nu vom mai avea nici justiție fermă, nici politică responsabilă, ci doar alternanțe de revanșă, ambalate retoric în numele moralității publice.
Dacă vrem cu adevărat să ieșim din acest cerc vicios, trebuie să acceptăm un adevăr simplu și inconfortabil: statul de drept nu funcționează pe baza emoției, ci pe baza regulilor. Iar regulile trebuie respectate chiar și atunci când rezultatul lor nu ne convine. Numai astfel putem spera la o societate în care dreptatea nu este strigată în stradă, ci rostită, calm și argumentat, în sala de judecată.
