Stătutul statului și criza în educație

Subsemnata activează în sistemul de învățământ autohton de vreo 50 de ani. E mult? E puțin? Nu știu ce să zic. Însă, dacă va da Domnul, voi activa și în acest an de studii.
Experiența mi-a arătat, din interior, câte probleme are sistemul educațional din R. Moldova. Iată doar câteva dintre acestea: lipsa cadrelor didactice, manualele învechite, testările incompetente ale elevilor, lipsa literaturii necesare în biblioteci, lipsa de dorință a copiilor de a învăța, dar… și salariile „nemernic” de mici. Pe lângă toate acestea, ba curge acoperișul unor instituții educaționale, iar dincolo spațiile adiacente reprezintă un adevărat pericol pentru cei mici, sau băncile și scaunele nu coincid standardelor sanitare etc. E adevărat că directorii de școli, licee și grădinițe încearcă să facă ceva pentru a schimba situația, însă statul habar nu are de adevăratele lor probleme și stă deoparte. Statul stă, după cum îi este firea, privește absent în gol și gândește: „Va trece încetișor și acest an!”.
Și așa se întâmplă, după cum bine știm cu toții, an de an. Hrăniți cu promisiuni deșarte și iluzii ispititoare, profesorii școlari și elevii sunt lăsați pe bordura trotuarului, supraaglomerată de limuzinele celor mai mari. Atunci nu le rămâne și lor decât să stea în așteptarea unor adevărate reforme, promise sus și tare încă de la Maia Sandu încoace, dar care, cu părere de rău, nu s-au soldat cu niciun rezultat.
Iar în timpul acestui obositor suspans, de pe la tribune se vorbește despre lipsa cadrelor didactice și nondidactice. Când îi auzi, vrei nu vrei, îți apar în cap niște întrebări pentru ministerele noastre: Unde dispar pedagogii, absolvenți ai celor patru (tocmai 4!) universități pedagogice? Se evaporă? Cum și de ce? Pentru că nimeni nu duce vreo evidență în această privință, tinerii noștri pedagogi își iau lumea în cap și se duc cu tot cu diplomele lor să muncească la negru prin țări străine. Astăzi, în țara noastră, pedagogia nu mai este atractivă din cauza mai multor factori atât obiectivi, cât și subiectivi. Oricum însă și aici primează paradoxul, pentru că, la facultățile celor patru universități pedagogice, toate locurile sunt ocupate…
În calitate de profesor, pot spune un singur lucru. Din punctul meu de vedere, chiar dacă elevilor de astăzi li se dau cunoștințe bune sau aproape bune la toate materiile, sistemul nostru de educație, oricum, este la piciorul unei vrăbiuțe. Pentru că nimeni nu se mai ocupă de educație!
De ce? Am impresia că acest lucru se întâmplă, în primul rând, fiindcă un popor needucat este mult mai ușor de manipulat. El se lasă foarte ușor dus de funiuță la urna de vot. În al doilea rând, la noi totul se vinde și totul se cumpără. Uitați-vă la TV și vedeți ce publicitate se face unor licee private, unde taxa este enormă: de la două mii până la cinci sau șase mii de euro pe an. Și atunci săracii, care sunt mulți, invidiază și suferă, nu mai vor să învețe, dându-și seama că nu vor prinde nicicând un loc bun, care va fi mereu ocupat de cei bogați. Acolo, în liceele private, învață odraslele șefilor noștri de toate nivelurile și ai moldovenilor plecați și bine aranjați peste hotare… Și, desigur, fiii și fiicele hoților în lege (sau fără lege), ai bandiților și ai escrocilor. Cam așa e societatea noastră educată, unde nimic nu se face corect pentru toți cei cu drepturi egale, după cum spune legea. În realitate, nimic nu e egal în statul acesta.
Într-o societate sănătoasă, ar trebui respectați întâi de toate profesorii, indiferent ce categorie ar avea. În acest caz, și elevii ar da dovadă de altă atitudine față de educație, ar fi dornici de carte, și-ar schimba comportamentul. Dar dacă educație nu e, suntem pierduți. E o durere profundă, pe care o strigăm zi și noapte, dar nu ne aude nimeni. Pentru că statul stă în continuare și așteptă să mai treacă un an.