În ultimele două numere, am scris despre modalitățile posibile de aprofundare a relațiilor de colaborare dintre R. Moldova și România, pe de o parte, și Franța, pe de altă parte. Consider că o apropiere de francezi, inclusiv în contextul geopolitic regional și continental din ultimele două decenii, ar ajuta R. Moldova să-și realizeze cât mai repede posibil obiectivele de integrare națională, europeană și euro-atlantică. În continuare, voi aduce noi argumente în acest sens și voi propune modele concrete de acțiune, dar nu înainte însă de a atrage atenția asupra unui fapt care s-a produs recent și care va lăsa o amprentă nu tocmai frumoasă în relațiile dintre noi, românii, și Franța.

Mă refer aici la caricatura, apărută în săptămânalul satiric francez Charlie Hebdo la câteva zile după ce Simona Halep a câștigat pentru prima dată un turneu de Grand Slem, Roland Garros, reconfirmându-și titlul de nr. 1 mondial în acest sport. Așa cum era de așteptat, desenul respectiv a stârnit un val de reacții adverse în presa de pe ambele maluri ale Prutului și pe rețelele de socializare, care mai mute zile la rând vuiau literalmente de postări kilometrice, scrise de oameni cu demnitatea știrbită de o caricatură.

Din capul locului, țin să precizez, că am decis să abordez acest subiect, fiind convins de faptul că percepția reciprocă între două țări este un lucru esențial, care modelează relațiile bilaterale. Trăim de ani buni într-o lume a subiectivismului și a unor opinii publice influențate în mai mare măsură de postări emotive pe Facebook, decât de informații obiective și complete. Lipsa de filtre veritabile (nu mă refer la cenzură, ci la un elementar fact checking) și facilitatea accesului la sursele de informații capabile să influențeze opinia publică au generat felul de a înțelege lucrurile la modul direct, fără loc de interpretare, fără urmă de contextualizare. Omul modern este supus zilnic unui volum atât de mare de informații, încât reflexele, care existau cu ceva timp în urmă, cum ar fi dorința de a aprofunda un subiect sau altul, sau motivația de a afla mai multe detalii despre sursă, dispar sau se estompează în mod subit.

Charlie Hebdo pășește uneori peste limitele decenței

Așa e și cu Charlie Hebdo. Ceea ce a contat cel mai mult în valul de reacții de care pomeneam mai sus este doar nenorocita pagină pe care a apărut caricatura. Nu au fost foarte numeroși cei care au încercat să relativizeze „gravitatea” publicării acelei caricaturi, aducând în prim-plan câteva elemente cu referire la revista satirică și la abordarea umorului în Franța. De bine de rău, Charlie Hebdo este un săptămânal satiric, care a apărut în anul 1970 și se autodefinește ca „revistă satirică, laică, politică și veselă”. De pe site-ul oficial al revistei, mai aflăm că „Charlie Hebdo este un pumn în figură… adresat celor care încearcă să ne facă să nu mai gândim, celor care au frică de imaginație și celor care nu vor că noi să râdem”. De-a lungul celor patru decenii de existență (din motive financiare, Charlie Hebdo și-a încetat apariția între anii 1982-1991), revista și-a construit o reputație, practicând un gen de satiră foarte caustică, practic fără limite, care nu ezită să trateze inclusiv teme considerate dificile sau tabu.

O astfel de temă, extrem de controversată, a fost preluarea cu mai mulți ani în urmă a unor caricaturi dintr-o revistă satirică daneză, care îl aveau ca protagonist pe profetul Mahomed, fondatorul religiei musulmane. S-a ajuns atunci la un veritabil uragan de controverse și dezbateri, care a zguduit întreaga lume occidentală timp de mai multe săptămâni. Deznodământul tragic a avut loc peste câțiva ani, în ianuarie 2015, când doi tineri islamiști radicalizați au comis un atac terorist la redacția Charlie Hebdo, soldat cu mai multe victime, inclusiv din rândul angajaților publicației.

Acest lucru însă nu a afectat politica editorială a săptămânalului. Acesta a continuat, uneori chiar și mai abitir, să practice un stil satiric provocator, pășind deseori peste ceea ce mulți oameni ar califica drept limite ale decenței, corectitudinii, compasiunii umane, etc. de fapt, chiar de la începuturile sale, Charlie Hebdo a practicat acest stil, lipsit uneori chiar și de elementare repere morale. O recunosc și francezii, cu care mi-a fost dat să discut la acest subiect în ultimii ani. Pe de o parte, multe lucruri, care apar în revista respectivă, pot provoca jenă sau supărare, iar, pe de altă parte, existența unei astfel de publicații este un gaj al libertății. Al unei anumite libertăți, aflată mereu la limita violenței verbale, a obscenului sau a exagerării.

Modul de gândire al francezilor a rămas relativ constant

Aici ar fi cazul să ne amintim de celebra maximă, atribuită în mod greșit lui Voltaire, dar care afirmă din plin strălucirea gândirii ilustrului filosof: „Nu sunt de acord cu dvs., dar voi apăra până la moarte dreptul dvs. la exprimare”. Cel puțin, în această privință, modul de gândire al francezilor a rămas relativ constant în ultimele două secole și jumătate: libertatea de a critica și de a blama, chiar și cu riscul de a-și atrage furtuni de invective din partea celor cu demnitatea lezată, este mai de preț decât frustrarea, fie ea și a majorității. Da, francezii sunt oameni care dau dovadă în permanență de un umor caustic, iar limba franceză, așa cum există ea astăzi, se pretează de minune jocurilor de cuvinte pline de înțepături, expresiilor ironice și cu mai multe sensuri posibile, vorbelor mai piperate. Așa cum le place să spună vorbitorilor acestei limbi minunate, franceza este o limbă vie, în continuă dezvoltare, în proces de adaptare permanentă la realitățile și exigențele lumii în care trăim.
Cu toate acestea, reacțiile la caricatura Simonei Halep din Charlie Hebdo pot fi înțelese. La urma urmelor, om fi noi, românii, francofoni și francofili, dar nu toată lumea cunoaște și înțelege neapărat psihologia socială a poporului francez.

De aceea, în mod absolut firesc, multă lume s-a simțit umilită. Totuși, nu pot să nu observ o greșeală recurentă, care iese în evidență în marea majoritate a masajelor celor care și-au exprimat în mod vehement nemulțumirea în legătură cu acea caricatură. Aproape toți și-au îndreptat mânia împotriva „francezilor”, la general. Destul de numeroși au fost cei care și-au adus aminte și de niște replici nu tocmai grațioase la adresa românilor, de exemplu, ale unui comentator sportiv în timpul unui meci de fotbal între Franța și România, de acum câțiva ani. Unii au căutat și au găsit în memorie și niște supărări mai vechi, legate de cine știe ce critică neelogioasă la adresa unui film românesc, proiectat în cinematografele din Franța.

Într-adevăr, au existat câteva episoade mai puțin plăcute, de felul celor amintite mai sus. Însă greșeala noastră este atunci, când astfel de incidente stau la baza unor generalizări și când o replică inadecvată sau o răutate gratuită este transformată într-un ditamai argument geopolitic. Chiar dacă admitem că exagerarea ar putea fi o reacție „normală” într-o situație tensionată, totuși, o reacție disproporționată nu este în folosul nimănui. O caricatură într-un săptămânal sau o replică a unui jurnalist neinspirat nu sunt fenomene caracteristice pentru un popor întreg.
Nu merită, în niciun caz, ca asemenea fleacuri să devină motiv de dezlănțuire a pasiunilor pe rețelele de socializare. Avem de făcut lucruri mult mai importante, în care francezii ne-au fost și ne vor fi mereu aliați fideli.

Dorin Dușciac
Paris, Franța

Săptămânalul Charlie Hebdo, fondat în noiembrie 1970, este revista jurnaliștilor de la Hara-Kiri Hebdo, o revistă satirică ce a fost închisă de guvernul francez cu o săptămână mai devreme, tot în noiembrie 1970, pe motivul că a luat în derâdere decesul fostului președinte al Franței, generalul Charles de Gaulle.