Istorie

În culisele Istoriei: UN MODEL DE TRĂIRE ADEVĂRATĂ

Sunt informaţii din prima sursă, cea mai veritabilă sursă:
„Sunt născut la 10 iulie 1893 din părinţi ţărani, mă trag din satul Sângerei (jud. Bălţi), care acum se numeşte Lazovsc (a revenit la vechea denumire -Iu. C.) şi a fost transformat de ruşi în „sat model” sau oraş, căruia ei îi dau o deosebită atenţie, ceea ce se poate vedea şi din faptul că populaţia satului, care în 1940 era pur românească, după recensământul din 1965, din cei 11.000 de locuitori, cât a constatat acel recensământ, număra deja 4.000 de ruşi.

Dintre fraţii mei, în afară de mine, a mai făcut universitate unul singur – cel mai mic –, pe acesta însă l-am dat la şcoală şi l-am întreţinut eu. Pe mine nu m-a ajutat nimeni. La Bălţi, în primii ani, am lucrat la un mezelar, iar de prin clasa a 3-a am început să dau lecţii, din care am trăit până am terminat liceul. La Odesa am lucrat în calitate de corector la o mare societate de editură, unde lucrul meu începea la ora 7 a.m. şi se termina la ora 11 p.m. Societatea mai avea şi alţi corectori.

Am terminat liceul la Bălţi în 1914, când m-am înscris la Facultatea de Ştiinţe Fizico-Matematice din Odesa.

În toamna anului 1916 am fost înrolat în armată – până atunci studenţii în Rusia fuseseră scutiţi de serviciul militar – şi trimis la Şcoala Militară, zisă studenţească, nr. 2 din Odesa, pe care am terminat-o în ianuarie 1917, când am fost vărsat, cu gradul de praporşcic, peste patru luni aveam să devin în mod automat sublocotenent în Batalionul 48 din Odesa şi tot atunci trimis pe Frontul Românesc în calitate de translator la Comandamentul Inginerilor din Armata a 4-a rusă, care-şi avea cartierul general la Bârlad. Izbucnirea revoluţiei m-a găsit în acest din urmă oraş.
La numai două sau trei săptămâni de la începerea revoluţiei, eu am format, cu sediul la Bârlad, Comitetul Soldaţilor şi Ofiţerilor moldoveni din Armata a 4-a. Ca preşedinte l-am pus pe Gh. Madan, veteran din Revoluţia din 1905-1906, iar pentru mine mi-am rezervat postul de secretar al comitetului. Comitetul nostru, care se compunea din 16 persoane, a avut o activitate din cele mai lăudabile, dat fiind că membrii lui chiar din primele zile au şi început să cutreiere, ca să zic aşa, în lung şi-n lat frontul armatei a 4-a, ţinând peste tot cu soldaţii noştri consfătuiri, formând comitete pe unităţi mai mici ş.a.m.d.

În luna iunie, la cererea mea, am fost lăsat de comandantul meu din Bârlad să mă întorc la unitatea mea din Odesa.
Odată ajuns la Odesa, eu m-am şi pus imediat pe lucru, provocând, în primul rând, înlocuirea vicepreşedintelui comitetului nostru de acolo din motive pe care n-aş putea să le discut aici.

Ce am făcut mai departe, ar fi multe de spus. Aici mă mărginesc doar să indic unele acţiuni şi fapte din acea vreme, care, după cum se va vedea din cele ce urmează, trebuie puse la activul meu:
1. Am dat ideea formării cohortelor moldoveneşti, pe care tot eu le-am format şi încă tot eu le-am dus în Basarabia în calitate de comandant;
2. La numai câteva zile de la sosirea mea la Chişinău, am format acolo Comitetul Central al Soldaţilor şi Ofiţerilor Moldoveni;
3. Am candidat pe lista Partidului Naţional Moldovenesc în alegerile pentru Constituanta Rusă din 1917, cu toate că nu aveam încă vârsta cerută de lege, iar Basarabia nu dădea decât 12 deputaţi şi acesta nu pusese lista singur, ci în colaborare cu cooperatorii basarabeni, din care cauză partidul nostru a avut numai șase locuri. Pe acea listă eu am figurat în locul al 8-lea, ceea ce însemna că am fost al 4-lea din partea Partidului Naţional Moldovenesc;
4. În Sfatul Ţării adeseori am vorbit în numele Blocului Moldovenesc din chiar prima zi;
5. Aşa-zisa „Instrucţie Agrară” (16 articole) din 19 ianuarie 1918 de mine a fost formulată. Aceasta, propusă de mine contra proiectului adus de titularul de la Agricultură din acel moment (P. Erhan), a fost admisă de Sfatul Ţării aproape fără discuţii, în timp ce proiectul guvernului, combătut de mine cu aprindere, a fost respins în unanimitate. Cu acea ocazie, fără să vreau, am atras atenţia asupra mea ca unul care păream să fiu bine informat în chestiunile agrare. Până atunci eu fusesem considerat mai ales ca specialist în chestiunile militare;
6. După 24 ianuarie 1918, când Sfatul Ţării a hotărât despărţirea Basarabiei de Rusia şi transformarea ei în Republica Moldovenească Independentă, am fost însărcinat cu conducerea Ministerului Agriculturii, cel mai greu minister din acea vreme, desigur, din cauză că de acesta depindea, în bună măsură, cum avea să fie rezolvată problema agrară, în jurul căreia se dădeau cu înverşunare toate luptele de moment;
7. După unire, cum asta se vede şi din discurs, am prezidat Comisia Agrară şi tot eu am formulat proiectul de Lege Agrară, pe care tot eu l-am apărat în calitate de raportor, mai întâi, în Sfatul Ţării şi după aceea, în Constituanta din 1919;
8. Când Sfatul Ţării şi-a încheiat lucrările şi deputaţii s-au întors pe la vetrele lor (27 noiembrie 1918), tot eu, de data aceasta împreună cu dl Halipa – eu, în calitate de Director General şi el, în acea de Preşedinte al Consiliului de Administraţie, eu am înfiinţat „Casa Noastră”, instituţie care a avut ca menire să execute legea agrară basarabeană pe teren, şi tot noi am condus-o până în iunie 1920, când am fost înlocuiţi prin reprezentanţii Partidului Poporului;
9. Am fost ales deputat în 1919, 1920, 1922, 1932 şi 1937;
10. În 1924, am făcut parte din delegaţia românească la Conferinţa ruso-română din Viena. Subliniez că la putere atunci erau liberalii;
11. În august 1930, Maniu, care în acel moment era Preşedinte al Consiliului de Miniştri, mi-a oferit postul de director, după cum este ştiut, era echivalent cu acela de subsecretar de stat, pe care eu l-am refuzat din cauză că Maniu n-a acceptat condiţia pe care i-am pus-o, de a-l readuce în partid pe luptătorul basarabean C. Stere;
12. În 1932-33 am fost subsecretar de stat la Agricultură, când, între multe altele, am înzestrat Basarabia cu o facultate de agronomie;
13. În 1939, Călinescu mi-a oferit un portofoliu în guvernul său, pe care eu l-am refuzat din motive asupra cărora n-aş putea să mă opresc aici. De altfel, asta n-a fost pentru întâia oară când mi s-a oferit o poziţie înaltă, pe care eu am refuzat-o. Au mai fost deci şi altele, pe care nu am socotit necesar să le amintesc.

La cele de mai sus socot util să mai adaug şi cele ce urmează:
1. Am fost printre fondatorii Partidului Ţărănesc Basarabean (1918), când încă nu exista un partid ţărănesc dincolo de Prut. În Basarabia am fost şef al organizaţiei provinciale de la început şi până la urmă. De la unirea celor trei partide – Ţărănesc Basarabean, Ţărănesc din Ţara Veche şi Naţional din Ardeal – am făcut parte, tot de la început, şi din comitetul executiv al Partidului Naţional Ţărănesc. În plus, am făcut parte şi din Delegaţia Parlamentară a partidului, care se compunea din numai 16 persoane, inclusiv preşedintele;
2. După cum am arătat la locul cuvenit, la Odesa am fost înscris la Facultatea de Ştiinţe Fizico-Matematice. Aici mai pot adăuga că în sesiunea mai-iunie 1917 am trecut examenele de anul al III-lea. Îmi mai rămăsese deci examenele din ultimul an, pe care însă nu le-am trecut pentru simplul motiv că nu am putut să mă duc la Odesa. Când, în sfârşit, am putut (în 1943), era prea târziu ca să le mai trec, dat fiindcă, între timp, eu terminasem Facultatea Juridică din Bucureşti (1924) şi-mi luasem şi doctoratul în ştiinţe politice-economice la Facultatea Juridică din Paris (1934);
3. Am fost profesor la Politehnica din Iaşi, unde am fost titularul Catedrei de Economie Politică, Politehnică şi Legislaţie Agrară;
4. În august 1947 am fost scos din învăţământ însă tot atunci mi s-a atras atenţia că depindea de mine ca să fiu imediat reintegrat în situaţia de mai înainte, în care scop nu-mi rămânea decât să dau adeziune la Partidul Comunist, ceea ce n-aş fi putut să fac, deoarece, după cum se va vedea imediat, aveam altceva de făcut mult mai important;
5. În noiembrie 1944 Comitetul Basarabenilor, care în acel moment era încă în fiinţă la Bucureşti şi se compunea din toţi foştii miniştri basarabeni, mi-a dat delegaţia să plec în străinătate ca să organizez aici apărarea Basarabiei, pe care eu în niciun caz n-aş fi putut să n-o accept, deoarece ştiam că ei nu aveau pe nimeni altul potrivit pentru această misiune, eu fiind singurul dintre ei care mai trăisem în Europa Apuseană şi cunoşteam şi o limbă de mare circulaţie internaţională (franceza);
6. Din ţară am putut pleca de abia în anul 1948 (octombrie). La Paris am ajuns în iulie 1949 şi la Washington în octombrie 1951. În America eu am făcut parte un timp oarecare din Comitetul Naţional Român, pe care însă l-am părăsit din motive destul de interesante, pe care eu le explic pe larg în una din lucrările mele. De atunci lucrez pe cont propriu;
7. La 1 ianuarie 1959 am început să primesc pensie de la organizaţia de stat cunoscută aici sub numele de „Social Security”. Pensia aceasta nu e prea mare, însă e suficientă ca să pot duce un trai decent. Tot de la „Social Security” în momentul de faţă primesc pensii 24 milioane de americani, trecuţi de 65 de ani;
8. Am păstrat cetăţenia română, adică, mai exact, n-am luat cetăţenia americană, cu toate că aceasta ar fi putut să-mi aducă avantaje materiale considerabile.
Cam acestea ar fi datele mai importante din viaţa mea, pe care am socotit necesar să le menţionez aici. Au mai fost, bineînţeles, şi altele, pe care nu le-am pomenit, socotind că sunt suficiente şi acestea pentru ceea ce am urmărit eu aici…
A. Crihan”

El este unicul membru al Sfatului Ţării cu care am reuşit să stabilesc o corespondenţă. Am simţit în acest om un fior rar întâlnit de devotament faţă de pământul în care s-a născut, un fel de patriotism neafişat, dar autentic.

A fost om politic, dar politica lui s-a dovedit a fi una practică, cu folos real pentru cei care se face, adică pentru oameni. El a fost unul dintre autorii reformei agrare, când țăranii au primit pământul râvnit de secole. Şi dacă în 1933 a fost deschisă la Chişinău Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iaşi, meritul pe deplin al acestei realizări îi aparţine lui Anton Crihan, care la acel moment era apreciat ca unul dintre cei mai promiţători politicieni basarabeni. În testamentul lui a rugat ca după moarte să fie adus în Basarabia şi doar agrarienii din primul parlament s-au opus înmormântării lui la Chişinău, când A. Crihan decedase la 9.I.1993, în Saint Louis, în SUA. Aceasta este ironia sorţii, dar este şi destinul oamenilor de pe aceste locuri care nu cunosc anumite lucruri, iar dacă le ştiu preferă din motive de conjunctură să le uite. Aşa cum puţini deportaţi din anii 1940 şi 1949 cu greu au fost primiţi înapoi în satele lor, dar aproape că n-au putut să-şi obţină casele ocupate de colhoznici…
Ne place să vorbim mult despre adevăr, dar adevărul nu ne place.

Dorind să-l readuc între noi pe acest distins basarabean, am conturat câteva nuanțe biografice interesante, pe care Anton Crihan din modestie a evitat să le pomenească în autobiografia reprodusă mai sus.

În 1950 pleacă din Franţa, stabilindu-se în Statele Unite. La propunerea Regelui Mihai I, este ales membru al Comitetului Naţional Român în exil. În SUA s-a căsătorit cu Olivia Lula, nepoată a lui Petru Groza.

Este autorul mai multor lucrări: Capitalul străin în Rusia (1915), Le capital etranger en Russie (Paris, 1934); Unirea Basarabiei; Drepturile românilor asupra Basarabiei (după unele surse ruseşti) (1986, ed. engleză, 1990, 1995, ed. rom.); Chestiunea agrară în Basarabia până la revoluţia din 1917 (1917).

Iar activitatea lui a fost menționată cu ordinul „Ferdinand” în grad de Ofiţer și Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer .
Pan Halippa insista ca el să fie mai activ, să facă mai mult pentru eliberarea Basarabiei ca fiind unul dintre puţinii basarabeni care a ajuns în lumea liberă.

El însă făcea ce îi sta în puteri: scria, trimitea medicamente, aduna materiale de arhivă şi credea sincer în eliberarea Basarabiei.
A fost ultimul dintre membrii Sfatului Ţării care a cunoscut independenţa Basarabiei fiind înmormântat la Chişinău, unde i s-au organizat funeralii naţionale. Iar o stradă din sectorul Centru al Chişinăului îi poartă numele.

Cine intră în Cimitirul Central din str. Armeană, chiar la intrare pe aleea centrală în partea dreaptă vede un mormânt modest al unei mari personalităţi – Anton Crihan. Cred că nu există o recunoştinţă mai mare pentru urmaşi decât pomenirea, fie şi în gând, a acestui om care a fost şi va rămâne un model de trăire adevărată, pentru o cauză dreaptă. 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.