În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 mii de persoane au fost urcate în vagoane și trimise în Siberia.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma represiunilor comuniste, estimările ridicându-se la trei-patru sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Al doilea și al treilea val de deportări au avut loc în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când cel puțin 35 mii de oameni au fost trimiși în Siberia și în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951, când au fost deportați 6 mii de oameni.

ARHIVA TIMPUL: Am fost deportaţi de două ori, fără să ştim cu ce am greşit (La 12 iunie 1941aveam 11 ani. Dormisem la soră-mea. Când m-am întors acasă, curtea era plină de miliţieni. Vroiam să intru, dar nu mă lăsau. Nu înţelegeam ce se întâmplă – o vedeam pe mama umblând prin curte, ţinându-se de cap şi plângând. Şi tata era tare speriat. M-a văzut preşedintele sovietului sătesc şi le-a zis să-mi dea voie să intru, că sunt din familie…)

Mărturiile unei deportate care a cunoscut chinurile Siberiei (Au trecut mulţi ani de atunci, dar şi acum îmi sună în urechi acel „tuc-tuc, te duc, te duc…”. În vagonul în care fuseserăm îmbarcaţi, erau mulţi copii mici, de care îţi era mai mare jalea să-i vezi cum le cer de mâncare mamelor, oamenilor din jur. Dar şi maturii suportau la fel de greu atmosfera – de jur-împrejur numai trupuri transpirate, nespălate. Ne umpluserăm cu toţii de păduchi…)

ARHIVELE NU ARD

Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane — deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiţi gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi de spaimă de cele întâmplate, neînţelegând unde merg şi de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi binevoitorul sau binefăcătorul care a denunţat familia şi, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaţilor le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar — în unele sate — în căruţe, fiind duşi pînă la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrînii — aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori! sau Emigranţi voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane — din staţia Basarabeasca, 44 vagoane — din staţia Căuşeni, 48 vagoane — din staţia Tighina, 187 vagoane — din staţia Chişinău, 48 vagoane — din staţia Ungheni, 83 vagoane — din staţia Ocniţa, 133 vagoane — din staţia Bălţi, 73 vagoane — din staţia Floreşti, 40 vagoane — din staţia Rîbniţa, 38 vagoane — din staţia Bolgrad, 103 vagoane — din staţia Arţiz, 340 vagoane — din staţia Cernăuţi.

Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămîni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală. Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspîndit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă pentru cîteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în GULAG. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti. Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.

Numărul celor deportaţi se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaţilor ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

Sursa: Timpul.md