Două inimi gemene – Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Două inimi care au bătut în acelaşi ritm şi-au ars în acelaşi foc sacru pentru tot ce este frumos şi pentru acelaşi ideal naţional. Ideal pentru care, de-a lungul istoriei, au plătit cu propria lor viaţă marile personalităţi ale literaturii și muzicii noastre.
Ion își duce steaua și crucea mai departe, în seri albastre, împreună cu Doina Marin. Se căsătoresc în 1981. Tot atunci, duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion i-a chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. A scris muzică simfonică, de cameră, cîntece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice.
Împreună cu soția sa, a militat pentru reunirea Republicii Moldova cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90′ au cîntat despre limba română, despre Eminescu.
La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici au cîntat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: “Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre”.
Constantin Chirila din Iasi,fiind un mare admirator al adevăratelor valori naţionale născute pe pămăntul Basarabiei mi-a mărturisit că ar face ceva în amintirea Marilor Artişti Doina şi Ion Alde-Teodorovoci şi că acel ceva să fie un drum de suflet în amintirea lor.
Am acceptat şi eu şi prietenii mei Valentina şi Eugen Căldare . Drumul de suflet a început de la Teuil lui Eminescu din parcul Copou Iaşi.O mână de pămînt luată de la rădăcina teiului lui Eminescu, învelită în tricolor şi adusă pe jos până la mormântul Doinei şi Ion Aldea –Teodorovici la un an de la trecerea lor în nefiinţă.Oamenii care ne-au găzduit pe parcurs, în majoritatea lor pedagogi, înţelegând semnificaţia profundă a drumului sărutau cu lacrimi în ochi punguţa cu pământ şi tricolorul.
Mi-am luat concediu fără plată pentru 2 săptămâni, m-am echipat şi eu cu rucsac, sac de dormit, am pus în el conserve, pesmeţi şi alte lucruri necesare la drum.
Costică a obţinut aprobări de la unităţile de grăniceri din Iaşi şi Ungheni, ca să ne permită să trecem pe podul de la Ungheni.
Am plecat din Iaşi la 22 octombrie 1993, când , la orele 8 dimineaţa, ne-am adunat la teiul lui Eminescu din grădina Copou. Au venit jurnalişti de la radio Iaşi şi de la televiziunea publică, anunţaţi de Mircea Druc, care aflase de plecarea noastră.Au fost prezenţi în Copou ,la tei, un grup de studenţi, câţiva dintre ei erau din Basarabia. Grupul de studenţi ne-a condus până în centrul Iaşului.. În prima zi am străbătut localităţile Iaşi,Tomeşti,Cristeşti,Bosia,Ungheni, unde am poposit prima noapte, pe malul drept al Prutului, în casa familiei Culincu.
A doua zi, la orele 10 dimineaţa, am trecut podul peste râul Prut ce disparte două ţări româneşti, escortaţi de căpitanul Rotaru şi predaţi la jumătatea podului colonelului Donose.O, Doamne nu numai ţara ci şi podul şi râul ni le-au rupt în două străinii…
La capătul podului, aici în Basarabia, ne aşteptau două persoane care ne-au făcut controlul vamal.În continuare am srăbătut Ungheniul nostru, iar pentru noapte ne-am oprit la şcoala din satul Cetereni . Era sâmdătă seara, directorul şcolii s-a scuzat că merge la o nuntă în sat, altfel ne lua la dânsul acasă.Ne-a oferit cabinetul de chimie al şcolii să ne odihnim în acea noapte. Eu, care făcusem facultatea de chimie eram cea mai bucuroasă.Am admirat şcoala, o şcoală frumoasă, pereţii claselor împodobiţi cu toţi clasicii culturii româneşti.Înainte de a ajunge la şcoală a trecut pe lângă noi o căruţă cu câţiva tinteri care,văzându-ne că purtăm steguleţe tricolor la rucsacurile pe care le aveam în spate, strigau după noi să înghiţim steguleţele şi alte cuvinte ce nu merită a fi reproduse, îmi era milă şi ruşine de ei.
Directorul şcolii ne lăsase deschis la cancelarie să ne iutăm la televizor dacă vrem, cancelaria era la etaj şi în jurul orelor 21 cineva a aruncat cu pietre în geam. Noi am stins lumina şi televizorul.Nu mult după asta nişte indivizi, prin întuneric,au tras de uşa şcolii încercând să o forţeze. Am stat cu grijă în a cea noapte, nu aveam nici un număr de telefon la care să apelăm în caz de nevoie.
În următoarea zi ne-am simţit destul de obosiţi.Purtam în spate, noi, femeile câte vre-o 20 de kg – bărbaţii cam câte 30 kg ,destul de greu la drumul pe jos.Am plecat spre Mileşti. Aveam în faţă dealuri mari.O căruţă trece pe lângă noi, omul care mâna calul ne îndeamnă să urcăm.Îi mulţumim şi îi spunem că noi mergem numai pe jos, până la Chişinău.Stăm de vorbă câteva minute, după care căruţaşul dă bici calului şi se depărtează. Mai mergem puţin şi vedem în dreapta drumului o fântână, ne oprim să stăm la masă , profitând că avem şi apă bună de baut.În stânga noastră , pe deal, era o stână. Ciobanul coboară către noi, află de drumul nostru, de mesajul ce-l ducem.Acest om simplu, aflat într-un loc destul de pustiu, merge la coliba sa şi ne aduce nuci şi o bucată de pâine frântă, să ne dea de la el, din bucata lui de pâine neagră ca pământul.Atâta bucurie am văzut pe chipul acelui om.
Străbătând satul Mileşti, nişte tineri au mers din plăcere să ne conducă o bună bucată de drum, să stea de vorbă cu noi.Am vrut să vizităm şcoala, dar totul era pustiu, profesorii şcolii împreună cu copiii erau plecaţi la munci agricole.Am coborât spre Temeleuţi, era spre seară, ne apropiem de sat.Trec pe lângă noi două femei cu saci subsuoară.Eu, mai îndrăzneaţă fiind, o iau la braţ pe una din ele şi o întreb dacă ne-am opri să dormim în corturi sus pe deal, în marginea pădurii, ar fi periculos?” Da de ce să dopmiţi acolo, ce noi n-avem case?”Ele mergeau la livada din apropiere să culeagă doi saci de mere şi ne-au spus să le aşteptăm că se întorc repede şi vom merge să dormim în casele lor, nu în pădure, „doar nu sunteţi într-un pustiu”, a fost adresarea lor către noi.Eu am rămas cu bagajele, iar comdrumeţii mei au mers să le ajute la cules mere. În acea toamnă era o roadă bogată de mere că sub copaci erau covoare întregi de mere , care cu regret, multe au rămas sub zăpadă.
Ajunşi acasă, la familia Baciu, gospodina a scos din beci cele mai gustoase bucate, şi câte un ulcior de vin din toate butoaele.Curtea era plină de păsări . Spre seară apare stăpânul casei Nicanor , care fusese la păscut vacuţa ce o aveau în gospodărie.Sinceră să fiu îmi era frică că soţul o va ocărî pe Maria, că i-a umplut ograda de oaspeţi cu atâtea bagaje.Maria i-a şoptit ceva la ureche şi Nicanor se aşează liniştit cu noi la masă.Am stat până târziu în noapte, discutând despre drama neamului românesc.Ne-au povestit despre greutăţile prin care trec şi au trecut. Aveau 6 copii patru dintre care erau deja la casele lor .Unul din cei doi băieţi era pe lângă ei, un băiat frumos, un artist, împletitor de nuiele.Ne-a arătat mese,scaune, coşuri, mobilă făcută din împletituri, toate foarte frumoase. Ne-a arătat pliante cu expoziţiile pe care le-a avut la Chişinău. Îl cunoştea pe Petre Teodorovici,fratele lui Ion Aldea Teodorovici.
A patra noapte ne-am oprit la Liceul Pedagogic din oraşul Călăraşi.
Următorul popas a fost la Bucovăţ, unde am fost găzduiţi de profesoara Elizaveta Suciu- o mare româncă însufleţită de spirit patriotic.Am discutat până târziu. Ea şi o profesoară de clasele primare venită la ea au fost profund impresionate de gestul nostru, lăcrimând şi sărutând punguţa.
Văzând, că vom avea o zi în plus eu vin cu ideea să folosim ziua pentru a merge la Mănăstirea Căpriana. Spre seară ajungem la Căpriana şi obosiţi cum eram mai stăm vre-o două ore în picoare la slujba de seară..Discutăm cu stareţul şi-l rugăm să sfinţească punguţa cu pământul ce l-am luat de la rădăcina teiului sfânt din grădina Copou de la Iaşi, teiul lui Mihai Eminescu.
Următoarea zi ne-am oprit la Străşeni, era ziua oraşului.După un dejun ca de hramul oraşului ne îndreptăm spre or.Vatra, unde am poposit la Reţelele Electrice. Acolo activa,in dispecerat, un mare patriot cu numele Ion Lăcusta.
La data de 30 octombrie 1993, la orele 12, am ajuns la Chişinău, la statuia lui Ştefan Cel Mare, unde ne aşteptau un grup de prieteni.Împreună am plecat la Cimitirul Central din strada Armenească.La mormântul Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici era multă lume adunată, Ion Ungureanu, Nina Crulicovschi, Petre Teodorovici, Gheorghe Ţopa, d-na şi d-l Marin,părinţii Doinei, fiul regretaţilor artişti, Cristofor, scriitori, artişti, prieteni.Slujba de pomenire a fost oficiată de către regretatul preot Vasile Petrache.Pe mormănt am pus steagul tricolor adus de la Iași, punga cu pământul sfințit a fost sărutată de către părinții Doinei Teodorovici, apoi pământul a fost imprăștiat pe mormântul regretaților artiști.A fost un moment deosebit de emoționant și de dureros. Acest drum de suflet făcut de noi , pe jos, de la Iaşi la Chişinău, a fost plin de o mare încărcătură sufletească, pentru noi, cei patru călători. P.S Constantin Chirila a decedat de Ziua Limbii Romane acum cativa ani.
Mărturisesc, că eu care am înmormântaţi la cimitirul Sf.Lazăr soţul şi copiliţa am vrut să „transmit” cumva şi lor,să ştie şi ei că am făcut acest gest şi pentru ei,în deosebi pentru Victor, care era un mare patriot şi prin anii 70, molipsindu-mă şi pe mine de acest dulce şi amar sentiment.Discret, am luat aparte, într-o cutiuţă puţin pământ şi pentru ei, mai apoi îngropând cutiuţa în pământul mormântulul.