De fapt, nu ei încheiau coloana. Mai din urmă alerga un dulău – nu mai rămăsese nimeni în gospodărie şi, dacă nu avea ce păzi, s-a luat după stăpâni. Şirul de oameni mergea încet, astfel că dulăul fu nevoit să parcurgă un traseu sinusoidal de două ori mai lung – de la o margine de drum la alta.
Drumul lor îşi avea capătul la gara Floreşti. Prin orăşel coloana a mers mai repede decât pe deal, fără a se opri undeva.
Gara era cuprinsă de un vacarm nemaipomenit. Pufăia o locomotivă înhămată la vreo zece vagoane, însă pufăitul ei abea de se auzea din hărmălaia asurzitoare: oameni blestemând, soldaţi cu arme şi cu câini hămăind, strigăte, bocete, fluierături, lătrături. Noii sosiţi s-au speriat şi mai tare, femeile oftau şi mai din adânc.
Ofiţerul a ordonat soldaţilor să-i păzească pe ţărani să nu fugă şi a dispărut în mulţime. Peste puţin timp apăru din nou.
– Iată că v-a venit şi vouă rândul să munciţi cu mâinile voastre de chiabur, fără ajutorul argaţilor, pentru ţara noastră sovietică. Marele nostru învăţător şi conducător nemuritor Iosif Vissarionovici Stalin vă dă posibilitate să vă reabilitaţi. Ascultaţi comanda: vedeţi acolo trei copaci? Sub primul se aranjează bătrânii, mai încolo, sub al doilea, – tinerii, sub al treilea – mamele cu copii. E clar? Executarea!
În acest moment femeile au izbucnit în plâns, şi-au strâns copiii mai aproape, şi-au îmbrăţişat bărbaţii, neamurile. Soldaţii se străduiau din răsputeri să-i despartă, îndreptându-i la locul indicat. În cinci minute, armele şi câinii şi-au îndeplinit misiunea – de sub cei trei copaci sătenii se uitau în vârful degetelor unii la alţii, luându-şi rămas bun poate că pentru totdeauna.
Când le-a venit rândul, ei a fost mânaţi pe peron, încercuiţi de soldaţi şi câini. Unul câte unul, oamenii erau urcaţi în vagoane.
– Mai iute, mai iute! striga ofiţerul.
Soldaţii stăteau în două rânduri: primul, fără câini, îmbrâncea lumea să urce mai iute, al doilea, cu câini, păzea să nu se apropie nimeni de vagoane.
Dulăul, ajuns şi el la gară, se repezi spre stăpânii lui, care erau aburcaţi în vagon. Dar imediat, cu un hămăit asurzitor, fu alungat de câinii soldaţilor. Să nu fi fost ţinuţi de lese de către soldaţi, câinii statului aveau să-l sfâşie fără milă pe dulăul de ţară. N-a mai încercat a doua oară – câinii militari erau mulţi şi răi.
Se apropie de ofiţer o femeie în vârstă.
– Dragul mamei, lasă-mă şi pe mine în vagon. Toţi ai mei sunt acolo…
Ofiţerul scoate o listă:
– Cum te cheamă?
– Tecla mă cheamă, Tecla.
– Numele de familie.
– Cornovan.
Ofiţerul a parcurs cu degetul lista de sus în jos, apoi de jos în sus şi-i zise:
– Nu eşti în listă. Pleacă de aici.
– Cum adică nu-s în listă? Toţi ai mei sunt acolo. Lasă-mă să trec.
– Mătuşă, bucură-te că nu eşti în listă. Chiar nu înţelegi ce se întâmplă? Du-te acasă liniştită.
Femeia s-a întors şi s-a îndepărtat, abătută.
În acel moment de ofiţer s-a apropiat, gâfâind, un sergent.
– Tovarăşe locotenent, în vagonul trei a murit o femeie gravidă. Ce ne facem cu lista? Ne mai trebuie un om.
– Ziceam eu să ridicăm lumea cu o oarecare rezervă. Iată că am şi păţit-o. Că n-o să ne mai ducem înapoi prin sate după un singur om, şi ofiţerul începu să-şi frece fruntea cu mâna: ce-i de făcut? Ia stai, era aici o băbuşcă. Ea vroia cu tot dinadinsul să nimerească în vagon. Unde-i?
În faţa gării văzu un omulean măturând.
– Bă, n-ai zărit cumva o băbuşcă, se învârtea pe aici.
– Păi, iat-o, stă sub copacii ceia, mângâie un câine.
Ofiţerul a alergat într-un suflet şi-i zise Teclei:
– Spui că vreai să fii cu ai tăi în vagon?
– Da, se lumină la faţă femeia.
– Haidem.
Băbuşca a fost urcată în vagonul trei. Dulăul, văzând că soldaţii cu câinii s-au dat mai la o parte, se repezi după Tecla.
– Încotro, javră?!, a strigat ofiţerul şi i-a tras cu ciubota într-o coastă. Schelălăind, câinele s-a întors şi a pornit încet pe drumul colburos înapoi spre satul de unde i-au fost ridicaţi stăpânii.
În acelaşi timp, trenul îşi mărea viteza, ducând-o pe Tecla, pe consătenii ei, pe mulţi alţi gospodari ai satelor noastre la capătul pământului, într-un calvar din care cei ce vor fi avut noroc să supravieţuiască s-or fi întors acasă abia după moartea lui Iosif Vissarionovici, învăţător şi tătucă nemuritor.
