“Se duce, ne părăsește și această toamnă. Dar nu ne lasă singuri, ne lasă cu rănile ei.
Orice toamnă face în noi o rană – amețitor de dulce sau amețitor de amară.
Orice toamnă ne trântește în față clepsidra și noi ne numărăm frunzele galbene cu care ne învelim inimile. Să nu le fie frig. Iar lor le e frig, bietele, și noi…
Și noi le bandajăm, ca pe niște sângerânde răni, ne prindem toamnele la piept, ca pe o floare–buchet de mire la o nuntă de le care am fost alungați pentru că am iubit pre mult și prea neregulamentar.
Bifăm, cinici și solemni, încă o toamnă trădată și ne hrănim cu iluzia unei fericiri protocolare, trecute în lista de inventar al unor vise rebutate.
Așa suntem noi: rebutăm o primăvară în floare care e numai a noastră, ca să ne cununăm cu o toamnă străină, pe care o amanetăm, la un lombard al iluziilor, în speranța că vom minți-o încă o dată.
E o mare nebunie să încerci să minți o toamnă care deja nu-ţi mai aparține.
A venit, a venit toamna, frate Stănescu, nu-mi acoperi inima cu nimic, minte-mi, minte-mi inima cu ceva…” – Constantin Tănase, 2013
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
Cu mult respect, un gand bun pentru o inima mare. R.I.P.