În Evul Mediu, conștiința religioasă prevala asupra celei de neam, darămite a conștiinței naționale. Până în sec. XVII, domnul era „unsul lui Dumnezeu”, deținea puterea absolută în stat și dispunea de dreptul la viață și la moarte asupra locuitorilor, care erau supușii, și nicidecum „concetățenii” săi. Trădarea domnului era echivalentă cu trădarea țării. Cronicarul Grigore Ureche consemnase în Letopisețul său că Ștefan cel Mare a fost „mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâea fără județu”. Dar academicianul Ioan-Aurel Pop explică faptul că în acea perioadă, chiar și cu „giudeț” (adică cu judecată), decizia finală aparținea domnului.
În Cronica moldo-germană (zisă și „de curte”, pentru că a fost scrisă în timpul lui Ștefan și reprezenta poziția sa oficială) se descriu atrocitățile la care s-a dedat oastea domnului moldovean în timpul campaniei fratricide împotriva muntenilor. Fragmentul cu pricina sună în felul următor: „porni Ştefan Vodă asupra Brăilei în Muntenia şi vărsă din plin mult sânge şi arse cu desăvârşire târgul şi n-a lăsat viu nici pe copilul din pântecele mamei”. Un alt caz răsunător a fost relatat de către cronicarul polonez Jan Długosz, potrivit căruia Ștefan, după victoria de la Lipnic, a ordonat ca fiul hanului tătar Mamac să fie spintecat în patru bucăți, iar 99 din cei 100 de soli trimiși să-l elibereze să fie trași în țeapă, ultimul fiind doar mutilat (i s-a tăiat nasul) și lăsat să se întoarcă pentru a povesti ce a văzut. Istoricul Virgil Pâslariuc consideră că aceste acte de ferocitate relevă o transpunere ritualică a profețiilor legate de sfârșitul lumii. Or, Ștefan cel Mare se considera „ultimul împărat bizantin” (Constantinopolul a fost cucerit cu doar 4 ani înainte de urcarea sa pe tron), care avea misiunea eshatologică (dar fără o motivație patologică) de a pedepsi toți necredincioșii și trădătorii și de a pregăti creștinii pentru A doua Venire și Judecata de Apoi.
Cruzimea lui Ștefan cel Mare era o caracteristică a epocii, oricât de oripilați nu ar fi astăzi cei care se consideră descendenții săi direcți. Domnului moldovean îi erau străine „drepturile omului”, așa cum noi nu cunoaștem textele vedice. Dânsul gândea în termeni apocaliptici și acționa ca atare. Panaitescu consemnase că, într-o scrisoare adresată dogelui Veneţiei şi Papei, Ștefan ajunse să se creadă principalul obstacol în fața otomanilor: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru trebile creştineşti această ţărişoară a mea; (…) fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte”.
Cel mai elocvent argument al conștientizării condiției sale de păcătos sunt numeroasele ctitorii bisericești și mănăstirești. Toate victoriile sale erau închinate lui Dumnezeu. Toate masacrele oștirilor sale erau în numele lui Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că Ștefan cel Mare trebuia sanctificat. Nu se cunoaște nicio minune înfăptuită de el, cu excepția celei de a supraviețui unei domnii zbucimate și de a se război cu toți vecinii.
Cât privește identitatea etnică, Ștefan se intitula în documentele oficiale drept „domn a toată țara Moldovlahiei”. Abordând acest aspect, P. Panaitescu constatase: „De ce se numesc ţările, amândouă, Valahia, adică ţările românilor, chiar în actele slavone, dacă stăpânii acestor ţări n-ar fi fost români? (…) Moldovlahia înseamnă pur şi simplu România moldovenească, ţara vlahilor (românilor) din părţile Moldovei”. Totodată, într-o scrisoare de o „necuviință fără pereche”, cum a apreciat-o A.D. Xenopol, boierii brăileni îi răspund domnului moldovean cu următoarea prezentare: „de la toți boierii Brăileni și de la toți cnejii și de la toți românii, scriem ție, Ștefane voevod (…)”. Din această formulare, Ștefan trebuia să înțeleagă că locuitorii Munteniei, indiferent de statutul lor social, i se împotrivesc, chiar dacă sunt români ca și el. În Evul Mediu conta devotamentul față de domnie și nu sentimentul de apartenență la aceeași etnie.
Cu certitudine, subiectul identității și sanctității lui Ștefan cel Mare nu a fost nici pe departe epuizat, însă am speranța că v-am provocat la discuție și reflecție. În încheiere, aș vrea să adaug că percepția posterității despre anumite personalități istorice este deseori denaturată sau pur și simplu eronată. Bunăoară, câți dintre dvs. știu că fraza: „Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri șa urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor” aparține personajului literar Ștefan cel Mare din piesa „Apus de Soare”, scrisă de Barbu Ștefănescu-Delavrancea la începutul sec. XX, și nicidecum nu putea fi rostită de către domnul moldovean?
