Personal nu știu dacă există o altă probă sportivă, o altă activitate socio-umană care să genereze o asemenea aderență mediatică, să extazieze națiuni și să îngroape atâtea speranțe colective, așa cum o face fotbalul. Câteva meciuri ale acestui campionat au fost cele mai vizionate evenimente ale țărilor lor în anul 2014, printre care 42.9 milioane au stat în fața micului ecran în Brazilia în meciul de deschidere dintre Brazilia și Croația, 34.1 milioane în Japonia la meciul dintre naționala niponă și cea a Coastei de Fildeș, precum și 34.7 milioane în Germania (practic fiecare al doilea german) au asistat la victoria echipei favorite în finala împotriva Argentinei.

Din anul 1982, când pe ritmurile spaniole mi s-a trezit această pasiune pentru fotbal, am asistat fără întreruperi la nouă Cupe Mondiale. Într-un clasament al amintirilor și emoțiilor, al spectacolului fotbalistic, dar și al naturii teatrale, Mondialul din Brazilia s-ar clasa în primele trei, alături de magia mexicană a lui Maradona din 1986 și nebunia americană a românilor lui Hagi din 1994. Chiar dacă nu are un nume de fotbalist care să-mi genereze pe viitor personalizare, două sintagme vor genera amintiri în legătură cu acest eveniment: „revoluție” și „prăbușirea miturilor”.

Revoluția piticilor și căderea granzilor

Lumea fotbalului are alte măsurători decât cele în care ne-am obișnuit, fără să țină cont de forța militară sau economică, de teritoriu sau populație. Dacă ar fi așa, atunci Statele Unite, Rusia, China, India, Japonia sau India ar fi permanent campionate mondiale. Dar surprinzător, cele care domină fotbalul mondial sunt o castă de opt țări greu de penetrat, pentru că fotbalul se joacă cu altceva. În fruntea fotbalului mondial se află Brazilia, cu cinci titluri de campioană, urmată de Germania și Italia, fiecare cu patru, apoi Uruguay și Argentina, care au două și în sfârșit Anglia, Franța și Spania, fiecare din ele fiind câte odată campioane mondiale. Dintre toate națiunile lumii, doar mica Olandă mai poate în timpul apropiat străbate în acest club elitar al marilor puteri fotbalistice, „portocala mecanică” fiind de trei ori vice-campioană mondială și într-o proximitate continuă față de mult râvnitul trofeu.

Aparent finalitățile Cupei braziliene arată că logica impunerii supraputerilor fotbalistice a fost respectată și în acest caz, careul de ași al semifinalelor fiind întregit de Brazilia, Germania, Argentina și Olanda. Dar când vom răscoli prin noianul amintirilor legate de 2014, vom vedea că acest mondial a fost o „revoltă a piticilor” față de această stratificare osificată a granzilor fotbalului mondial, acest protest lăsându-se cu pierderi grele din partea celor din urmă. Ne vom aminti de echipa formidabilă a Costa Ricăi, o țară de 4.5 milioane de oameni, care într-o grupă a „morții”, cu trei campioane mondiale – Italia, Uruguay și Anglia, a bătut necruțător Uruguay (3:1), apoi Italia (1:0) și a remizat alb cu Anglia, pentru a trimite acasă chiar după faza grupelor deopotrivă Italia și Anglia, care nu sunt doar campioane mondiale, dar și țări cu cele mai tari campionate de fotbal din lume. „Le Sele”, cum mai sunt numiți costaricanii acasă, și-au continuat traseul triumfal, îngenunchind la lovituri de departajare Grecia, campioana europeană din 2004, și fără a pierde la acest mondial, a plecat acasă glorios, după ce a terminat 0:0 cu superba echipă a Olandei, care a învins-o ulterior la penalti.

Apoi vom evoca o Columbie senzațională, cu un James Rodriguez de zile mari, care a devenit cel mai bun marcator al mondialului brazilian cu șase goluri, înscrise succesiv împotriva Greciei (3:0), Coastei de Fildeș (2:1) și Japonia (4:1), apoi în șaisprezecimi împotriva dublilor campioni mondiali Uruguay, pe care i-a trimis acasă după un 2:0 sec, pentru ca în optimi columbienii să fie învinși la limită cu 1:2 de marea favorită Brazilia. La fel de expresivi și de neuitați vor rămâne în memoria noastră chilienii, care într-o grupă cu doi favoriți deja considerați ca și calificați – Spania, campioana mondială en-titre, și Olanda, vice-campioana mondială din 2010 – au reușit o trecere spectaculoasă din grupe, după ce au administrat spaniolilor un 2:0 năucitor, care i-a trimis acasă chiar din faza incipientă a campionatului. În șaisprezecimi mica echipă latino-americană i-a făcut să se chinuie pe super-brazilienii marcați de presiunea acestui campionat, care după 1:1, au reușit în extremis să-și trimită acasă vecinii la penalti. Nu pot încheia această evocare a țărilor-surpriză, cu resurse mici, dar ambiții mari, fără a menționa Algeria, o echipă de caracter și explozie, care a trimis din grupe acasă Rusia, iar în șaisprezecimi a dat cea mai grea bătălie pentru Germania la acest campionat (viitoarea campioană), fiind învinsă în extra-time cu 1:2.

Morala acestei expuneri, cu referință expresă la viitorul fotbalului moldovenesc, de la care avem mari așteptări, este că fotbalul reflectă mentalul colectiv al societăţilor în care activează, nivelul de coeziune naţională, socială sau civică, iar generarea performanței presupune subordonare și încredere faţă de conducere, un nivel sporit de intelect colectiv, putere de sacrificiu, coeziune internă, solidaritatea membrilor, sentimentul de onoare şi mândrie pentru sine, echipă şi ţară. Aceasta face ca țările mici să trimită acasă mai marile puteri ale fotbalului mondial și să genereze printre conaționalii săi un sentiment de mândrie pentru faptul că prin fotbal și echipa lor națională pot fi în topul sportiv al lumii.

Prăbușirea miturilor

Nici o altă Cupă Mondială nu a generat căderea atâtor mituri cum a făcut-o cea din Brazilia:

a. Tragedia braziliană
– După 1:7 cu Germania și 0:3 cu Olanda, peste brazilieni a căzut cerul, o tragedie comparabilă undeva cu pierderea titlului mondial în anul 1950 împotriva Uruguay. Pentru întreaga țară, care a suportat cu greu organizarea acestui mondial, doar o victorie în finală putea cumva recompensa aceste suferințe. Fețele pierdute ale suporterilor brazilieni din meciul contra Germaniei au fost cea mai elocventă dovadă a prăbușirii unui mit de infailibilitate a naționalei braziliene, considerată unică și exclusivă purtătoare a fotbalului de către brazilieni, pentru care în afara Braziliei nu există fotbal. A fost victoria rațiunii împotriva emoției și a științei împotriva artei, lucru care schimbă profund datele problemei în fotbalul mondial.

b. Prăbușirea Invincibilei Armade
– Comparabilă cu tragedia braziliană este doar suferința Spaniei, o altă țară unde fotbalul este sacro-sanct, iar fotbaliștii idolatrizați și ridicați la nivel de sfinți. Țara cu cel mai puternic campionat din lume, unde rivalitatea dintre Real Madrid și FC Barcelona adună nu doar cei mai buni fotbaliști ai momentului, dar și generează cel mai superb spectacol fotbalistic, țara care în premieră a cucerit la rând Campionatul European din 2008, apoi Cupa Lumii din 2010 și din nou Campionatul European din 2012, a plecat acasă după două înfrângeri dezastruoase cu Olanda (1:5) și mai ales Chile (0:2), lăsând în tăcere și disperare întreaga Spanie, chinuită pe deasupra și de criza monarhiei. A fost nu doar sfârșitul unei generații de aur, care a încântat prin fotbalul-poezie timp de aproape un deceniu, dar și cântecul de lebădă a stilului „tiki-taka”, care a consacrat la nivel mondial FC Barcelona și echipa iberică, strivit efectiv de efectele jocului total, atletic și debordant, care așază fotbalul pe alte temelii.

c. Europa deasupra tuturor

– Între Europa și America Latină exista o rivalitate acerbă, aceste două continente împărțindu-și exclusiv între ele toate titlurile mondiale de până acum. Până la Mondialul din Brazilia „bătrânul continent” își adjudecase zece Cupe, iar latino-americanii nouă. Această confruntare continentală era întreținută de existența unui mit că europenii nu pot câștiga în afara Europei și cu atât mai mult în America Latină, mai ales că era prima competiție mondială organizată aici în secolul 21. Prin urmare, toată lumea fotbalistică aștepta ca în Brazilia jucătorii latini să egaleze europenii, senzația fiind că acest lucru îl vor realiza brazilienii. Echipa Germaniei a spart această mitologie, tăvălind nu numai echipa „celecao”, dar și învingând în finală o altă favorită latină, Argentina lui Messi. Germanii au meritat acest titlu prin evoluția spectaculoasă și sigură pe parcursul campionatului, dar și prin efectul cumulat al stabilității competiționale, fiind echipa care deja patru ediții consecutive ajungea în semifinale. Odată cu victoria „panțerelor”, Europa nu numai că se desprinde cu 11 la 9 în posesia cupelor, dar și devine unicul continent care câștigă titlul mondial în trei ediții consecutive – Germania 2006, Africa de Sud 2010 și Brazilia 2014.

În concluzia acestor reflecții despre Mondialul din America Latină voi menționa încă un aspect care trezește deopotrivă mândrie și mâhnire. Dincolo de mândria de a fi european, care a contat decisiv pentru mulți dintre noi când ne-am etalat simpatiile față de germani sau olandezi în semifinalele cu Brazilia sau Argentina, am simțit un sentiment de mândrie și pentru faptul că suntem latini, iar lumea fotbalului, în esența sa este o lume a latinilor. Din cele opt campioane mondiale de-a lungul timpului, șase sunt latine, doar germanii și englezii strecurându-se prin rigurozitatea, disciplina și organizarea lor în această ierarhie. Dominația latinilor a fost confirmată și la acest campionat, chiar dacă nu au câștigat titlul suprem, șase din primele opt echipe ale lumii fiind din țări latine. Spun acest lucru și cu mâhnire, pentru că noi, moldovenii români din R. Moldova, suntem printre puținele state latine în lume și cu siguranță unicul din Europa care nu avem un fotbal performant. Asta pentru că jucăm fotbal împotriva ființei noastre latine, un fotbal marcat de influențe ruse și sovietice, fără a da frâu liber imaginației și frivolității, dar și esenței originare, care au făcut mari echipele latine ale Italiei, Spaniei, Franței sau Portugaliei, cât și restul echipelor latine de pe continentul american. Pentru realizarea acestei schimbări în fotbalul moldovenesc, urmează a fi regândită întreaga organizare a fotbalului nostru și așezarea sa pe temelii care să reflecte mentalul colectiv și modul nostru de viață, iar raportarea la fotbalul latin și cel românesc este una din șansele de a ajunge în timp la această performanță.