Amintirile lui Ion Inculeț, primul președinte al Sfatului Țării

Cred că aș greși de-aș scrie despre evenimentele anilor 1917-1918, fără a vorbi despre primul președinte al Sfatului Țării, Ion Inculeț, născut pe 5 aprilie 1884, în Rezeni, și decedat pe 18 noiembrie 1940, în București. Mărturiile sale sunt valoroase prin faptul că vin din prima sursă.

În paginile de memorii „O revoluţie trăită”, găsim impresiile sale, în care previne cititorul că se referă doar la evenimentele la care a participat personal: „Mi-aduc aminte de starea mea sufletească de atunci. Fiu de ţăran-moldovean dintr-un sat răzeşesc – Rezeni – aşezat de Ştefan cel Mare la hotarul dintre judeţele Lăpuşna şi Tighina. Moldovenii – fără drepturi politice – erau la bunul plac al clasei conducătoare. Pământul strămoşesc – robit şi el în mâini străine. Limba străină în şcoli, biserică şi dregătorii. Dispreţ manifestat, cu ocazie şi fără ocazie, faţă de poporul băştinaş, din partea celor care cârmuiau… La ruşi era o lipsă în simţul lor patriotic. Ca student, am fost la Stockholm. La un restaurant am observat cum pe măsuţe fluturau drapelele diferitor naţiuni. Mi s-a explicat că acolo se stabilise obiceiul ca vizitatorii străini, mândri de ţara lor, să reclame ca pe masa ocupată să se pună şi drapelul naţional. Deşi erau şi multe mese ocupate de ruşi, drapelul rusesc nu se vedea nicăieri: ruşii pare că se ruşinau de ţara lor autocrată şi retrogradă. Cu asemenea simţăminte, noi, fireşte, doream izbânda revoluţiei. Problema la început era cu atât mai uşoară, cu cât lupta pentru dezrobirea politică, socială şi economică, noi, cei de neamuri străine, aveam alături majoritatea poporului rus, dornic de a răsturna autocratismul. Ceva mai târziu, căile s-au despărţit, când naţionalităţile au prins a reclama drepturile lor. Unele au învins, ca polonezii, finlandezii, românii din Basarabia. Altele, ca ucrainenii, georgienii, au căzut sub un jug şi mai greu. Însă pentru a învinge în revoluţie, trebuia să ştii alături de cine sau contra cui să lupţi.”

În această teză se reține rezumatul lecţiei pe care Inculeț o va folosi apoi, efectiv, la Chişinău. A doua lecţie de activitate revoluţionară a însuşit-o, activând în Sovietul de la Petrograd: „În primul Soviet de la Petrograd am intrat şi eu, fiind delegatul Uniunii profesorilor, şi astfel am avut ocaziunea să cunosc de aproape, personal, pe toţi membrii de frunte, începând cu Kerenski, Lenin, Troţki; să cunosc de asemenea de aproape dedesubturile luptei ce se desfăşura şi să particip la această luptă în scopurile mele”.

„Revoluția de la Petrograd înseamnă eliberarea naturii”

Fac abstracţie de unele concluzii care, în paginile lui Inculeţ, au un aer de retrospecţie și iau în valoare numai gama experienţei politice pe care el o împrumută de la făuritorii revoluţiei; mai adaug orizontul larg ce se deschidea din Petersburg asupra tuturor mişcărilor revoluţionare. La Chişinău, în acea vreme nu era niciun politician de felul ăsta. Existau luptători înverşunaţi: Pelivan, Halippa, Gore, Ghibu ş.a.m.d., dar o figură complexă era lipsă.

Odată cu trecerea obiectivelor revoluției pe planul rezolvării problemelor naţionale, respiraţia noilor mişcări devenise catastrofală pentru puterea centrală, reprezentată în acel moment de Kerenski, care nu-și dorea dezagregarea imperiului şi trecerea evolutivă a revoluţiei în planul revendicărilor naţionale. Guvernul miza pe acţiuni energice anume la periferiile imperiului, pentru a menţine revoluţia în făgaşul ei antiţarist.

Pe 3 martie 1917, la sugestia autorităţilor, pentru prima dată de la existența capitalei de nord a Imperiului Rus, aici s-au adunat basarabenii – viitorii emisari ai Guvernului Provizoriu. Aceste emoţionante clipe sunt descrise astfel în memoriile lui Inculeţ: „După prima, s-au mai ţinut vreo câteva adunări. S-a hotărât să se trimită în Basarabia o delegaţie de 80 de oameni (câte 8 de judeţ), care au luat parte în persoană la revoluţie şi care să le spună celor de acolo ce înseamnă revoluţie, că revoluţia începută la Petrograd înseamnă eliberare, eliberarea naturii, a pământului, eliberarea neamului. Cei 80 aleşi pe judeţe au fost dintru întâi iniţiaţi în teorii şi cunoştinţe de drepturi constituţionale, de drepturi omeneşti. Nu se puteau vedea elevi mai atenţi şi mai stăruitori. Lecţiile se ţineau la o şcoală eparhială, unde eram şi eu profesor. Toţi veneau la orele fixate cu caiete, unde mâinile, deprinse mai mult să ţină cornul plugului sau arma, luau note din cele spuse de noi, profesorii. Cursurile au durat vreo două luni. Am cerut lui Kerenski să dea permisiune soldaţilor şi ofiţerilor ce intrau în delegaţie să plece în Basarabia; permisiunea a fost dată, cu atât mai mult cu cât Basarabia era considerată, din punctul de vedere al revoluţiei, ca o Vandee. Revoluţionarii din Petrograd trebuiau să iniţieze pe cei din Basarabia. Şi în ziua de 25 mai 1917, delegaţia era gata de plecare. S-au pus la dispoziţie vagoane speciale”.

Conflictul cu Ucraina

La sfârşitul lui august, Ion Inculeţ se întoarce în Basarabia. Integrarea lui în procesele revoluţionare n-a fost uşoară. A fost nevoit să-şi reprofileze anumite teze, să renunţe la unele concepţii, să îmbrăţişeze ca prim punct ideea eliberării naţionale. Numai el ştie cum manevra abil printre zecile de piedici.

„O influență binefăcătoare pentru grăbirea înființării Sfatului Țării în Basarabia a avut-o Ucraina. Ucraina la începutul mișcării ei naționale avea pretenții și asupra Basarabiei. Fixând limitele Ucrainei autonome, Rada Centrală înglobează în aceste limite și Basarabia și invită, la începutul lui iulie, la o consfătuire a comisarilor la Kiev și pe Comisarul Gubernial al Basarabiei, considerând-o ca o gubernie ucraineană. Atunci, deodată se ridică proteste din toate părțile, afirmându-se deosebirea Basarabiei de Ucraina și necesitatea unei autonomii proprii pentru Basarabia. Iar ca autonomia să fie asigurată în contra oricăror pretențiuni a vecinei, se cere înființarea mai grabnică a dietei locale basarabene – a Sfatului Țării, care să fie stăpânul Basarabiei. Primul protestează Partidul Național care „roagă Comisariatul Gubernial să aducă la cunoștința Radei Centrale Ucrainene că Basarabia va rămâne autonomă” (16 iulie 1917).

Totodată, Comisariatul Gubernial i-a convocat pe reprezentanții diferitor comitete și organizații, unde, de asemenea, se protesta contra pretențiunilor Ucrainei. Foarte bine a expus acest punct de vedere Comitetul central moldovenesc, în hotărârea sa din 22 iulie, la Palatul Libertății din Chișinău:

„Comitetul Central Executiv al Sovietului Deputaților, Ofițerilor și Soldaților, aflând că Rada Ucraineană face încercări de a anexa Basarabia, protestează contra unor astfel de intenții antidemocratice, anexioniste și prădalnice, care contrazic principiul autodeterminării popoarelor istorice, etnografice, pe baza obiceiurilor sale deosebite și a situației economice, are dreptul imprescriptibil pentru o completă autonomie, – în numele principiilor superioare de drept și dreptate declară că va lupta prin toate mijloacele pentru autonomia Basarabiei pe baza principiilor enunțate de revoluție”.

Norocul și nenorocul lui Pântea în drum spre Movilău

Această inițiativă a luat-o Congresul ostașilor basarabeni de pe toate fronturile, adunați în capitala Basarabiei, pe la sfârșitul lui octombrie 1917. Să se ocupe de convocarea Congresului s-a însărcinat Comitetul Central Moldovenesc din Chișinău, cu ajutorul celui de la Odesa, sub conducerea căpitanului Emanuil Cateli. Pentru a păstra toate formele legale, Comitetul Central delega pe sublocotenentul Gherman Pântea la Kerenski, la Movilău, ca să ceară dezlegarea pentru convocarea Congresului ostașilor moldoveni. Pe la începutul lui octombrie, Pântea pleacă la Movilău, întovărășit de un plutonier, tot moldovean, cu pieptul plin de decorații, între care toate gradele Crucii Sf. Gheorghe, pentru a arăta că moldovenii nu cer Congresul pentru a se eschiva de pe fronturile de luptă.
Norocul și nenorocul lui Pântea, nota Inculeț, a fost că a nimerit pe acoperișul vagonului în care se aflau în drum, tot spre Movilău, și Dinu Brătianu și generalul Iancovescu care se duceau la Marele Cartier Rusesc (Stavca) să ceară aprovizionări și tot felul de materiale pentru frontul ruso-român. Norocul lui Pântea a fost că acești doi români l-au invitat în interiorul vagonului pe el și pe tovarășul lui, că au călătorit în condiții bune și societate prietenească. Dar nenorocul lui a fost că, prezentându-se în Movilău „în numele poporului moldovean” lui Kerenski, acesta, la cererea permisiunii unui Congres ostășesc moldovenesc, l-a întrebat pe Pântea: ce-a căutat el în tovărășia și vagonul delegaților României, și dacă cumva acest congres ostășesc moldovenesc nu se convoacă pentru interesele României?

Zeii de azi și cei de ieri

Kerenski a refuzat să permită convocarea unui congres al ostașilor moldoveni. Asigurările de loialitate ale lui Pântea n-au ajutat la nimic, după cum n-au ajutat nici decorațiile sale. Iar când el a mai încercat să insiste „în numele poporului moldovean”, generalul Duhonin, șeful Marelui Stat Major Rus, i-a amintit despre micul grad militar ce-l posedă și despre eventualitatea unui arest.

Pântea cu tovarășul său s-au grăbit să se retragă. Însă timpurile erau revoluționare. Mai ales că noțiunea de legalitate era atât de atrofiată. „Pe urmă, fiecare zi aducea dovezi palpabile că zeii de azi mâine pot să se prefacă în praf și pulbere, după cum au pățit-o zeii de ieri”, menționa Ion Inculeț.

În starea aceasta sufletească, Pântea, înainte de a se întoarce la Chișinău, a trecut pe la telegrafia fără fir și a trimis un mesaj: „Tuturor, turor, turor. Conform dezlegării Comandantului Suprem și primului ministru Kerenski, toate unitățile militare de pe toate fronturile – armatele, corpurile, diviziile, regimentele – vor delega pentru ziua de 20 octombrie la Congres în Chișinău câte 2 ofițeri și 5 soldați, toți moldoveni, din fiecare unitate. La plecarea delegațiilor, li se va anticipa întreținerea pentru zece zile. Conformitatea cu originalul o atestă sublocotenentul Gherman Pântea”.
Pântea și tovarășul său s-au întors acasă pe acoperișul vagonului. În Chișinău, i-a povestit lui Inculeț despre toate isprăvile sale. Inculeț i-a aprobat telegrama.

Kerenschi a ordonat arestarea delegaților

„Cu înfrigurare așteptam rezultatul îndrăzneței telegrame. Delegații de pe toate fronturile au prins a sosi. Figuri arse de soare și vânturi cu pecetea atâtor suferințe fizice și morale. Totodată în întreaga ținută multă seriozitate și conștiință a grelelor răspunderi. Floarea neamului, adevărați stăpâni ai Basarabiei, sosi în capitala ei, s-o scoată din dezastrul spre care se precipita mânată de anarhie. Au sosit la Congres vreo șapte sute de ostași moldoveni, ofițeri, soldați și marinari, de pe toate fronturile. Congresul s-a deschis cu mare solemnitate în sala eparhială din Chișinău. Președinte a fost ales căpitanul Cijevschi Vasile. În ajun se primise la Comisariatul Gubernial de la primul ministru Kerenski o telegramă cu cel mai sever ordin, că nici un Congres ostășesc moldovenesc nu este autorizat și că sublocotenentul Pântea, falsificatorul ordinului, să fie găsit, arestat și sub escortă expediat la stavcă la Movilău. Ordinul acesta al primului ministru nu l-am executat și telegrama n-am arătat-o atunci nimănui pentru a nu descuraja pe congresiști. După alegerea biroului, mi s-a dat mie cuvântul pentru a saluta Congresul în numele Comisarului Gubernial”, scria Ion Inculeț.
(Continuare în numărul viitor)

În imagine: Fruntașii Basarabiei: Ion Inculeț, Ion Pelivan, Pan Halippa, Daniil Ciugureanu și Ștefan Ciobanu