Există în orice societate, fie ea de tip arhaic sau modern, o viziune generală despre lume și viață (eng. ”worldview”, germ. ”Weltanschaung”). Din ea derivă interpretări diferite, care se cristalizează în ideologii (fie ele filosofice, politice, sociale, economice). Acestea, la rândul lor, capătă nuanțe diverse sub forma unor multitudini de doctrine.
Dacă rămânem pe terenul științei politice, atunci putem identifica trei viziuni majore care propun răspunsuri diverse la întrebările fundamentale ale polisului: cum ar trebui să funcționeze societatea? Cum ar trebui ajuns la putere? Cum ar trebui exercitată această putere? Socialismul (cu derivatele sale, uneori extreme: social-democrație, comunism, anarhism) pune un accent deosebit pe societate, înțeleasă însă ca o masă mai mult sau mai puțin amorfă, în care indivizii sunt înregimentați și nu contează decât ca întreg, iar statul, ca formă de organizare a societății, este pus în slujba exclusivă a acesteia în dauna persoanelor. Liberalismul (inclusiv derivatele: social-liberalism, libertarianism, etc.), dimpotrivă, ridică individul pe cel mai înalt piedestal, în detrimentul oricăror relaționări sociale care ar ”încălca” libertatea personală (de aici, în ultimă instanță, conceptele contemporane de discriminare pozitivă a tot felul de minorități, de corectitudine politică, de poliție a gândirii). Interesant că un numitor comun al socialismului și deopotrivă al liberalismului îl reprezintă existența unui ”catehism” propriu. Asta înseamnă că fiecare dintre cele două abordări propun o serie de șabloane considerate sacrosancte, după care societatea, respectiv cei care o alcătuiesc, trebuie să se adapteze volens-nolens. Lupta de clasă și proprietatea publică asupra mijloacelor de producție, pentru socialiști, sau piața liberă ce se autoreglează și autonomia exagerată a individului (de fapt atomizarea acestuia), pentru liberali, sunt axiome absolute. Este celebra idee a ”patului lui Procust”, după care cei care nu încap în el sunt scurtați de picioare, iar cei prea scunzi, dimpotrivă, sunt alungiți forțat. Ce observăm aici? Ideea, în fașă, de inginerie socială nenaturală și nenecesară: șablonul pe care unii și-l arogă drept etalon suprem, ce trebuie aplicat forțat, în vederea impunerii unei fericiri silite. Acestea toate își au originea în mai toate mișcările contestatare, începând cu Umanismul și Renașterea (însuși umanismul care îl scoate pe Dumnezeu din cetate, punând în locul Lui omul, ca măsură a tuturor lucrurilor). Continuând cu mișcarea contestatară protestantă, trecând prin revoluția olandeză din sec. al XVI-lea (prima revoluție burgheză), apoi revoluția ”glorioasă” din Anglia sec. XVII, ajungând desigur la revoluția americană și la cea franceză, apoi – finis coronat opus – la cea bolșevică din octombrie 1917 (și care a avut loc în noiembrie…)
În contradicție cu acestea două se află conservatorismul. Acesta nu propune un șablon, panaceu absolut al oricăror probleme. Echilibrat, ba chiar ușor circumspect asupra perfecțiunii naturii umane, se bazează mai curând pe experianță (uneori milenară), pe abordări empirice dar verificate în timp, pe precedente și tradiții. Așadar conservă ceea ce este de conservat, și îmbunătățește, prin evoluție (organică, naturală) în antiteză cu revoluția (uneori sângeroasă, alteori dictatorială, mai întotdeauna confiscată). Este mai mult decât o doctrină printre multe altele (cu atât mai mult cu cât nu propune/impune un unic model societal suprem), este o stare de spirit. Calmă, rațională, prudentă. Este îmbunătățirea fondului ancestral în antiteză cu crearea formelor fără fond. Există, totuși, câteva valori importante pe care orice conservator autentic le împărtășește, indiferent de timpul istoric sau de spațiul geografic în care se află.
Familia: Este forma minimală de organizare societală, cea de la care pleacă totul: în sânul ei ia naștere viața. Pentru aceasta, singura formă naturală, firească de procreere se consumă între un bărbat și o femeie. În momentul în care viața apare în familie, părinții nu-și mai aparțin doar lor înșiși. Ei devin profund responsabili pentru urmași, pentru buna lor creștere și educare. Cum copiii ce se nasc nu sunt întrebați apriori dacă doresc sau nu aceasta, atunci – pentru o decizie luată nu de ei, ci de părinții lor, aceea de a veni pe lume – se creează o obligație intrinsecă, dictată de legea morală naturală, de a îngriji de copii, cu dragoste și grijă, până la devenirea lor adultă. Ca un corolar, copilul are dreptul deopotrivă la o mamă și la un tată, ca două modele de dezvoltare nu inegale, nu opozite, ci complementare. Tot ceea ce atentează deci la viața, sănătatea și dezvoltarea psihosomatică a copilului – de la conceperea lui și până la vârsta adultă – este, în ultimă instanță, un atentat la echilibrul natural, la firescul lucrurilor, la perpetuarea speciei umane. Liberalismul destructurează societatea prin oferirea unui statut (juridic) egal unor forme de conviețuire nefirești, uneori deviante. Socialismul impune, prin forma sa neo-marxistă, ”modele” în care înșiși termenii firești de tată, mamă sunt scoși în afara uzului (uneori în afara legii) și înlocuiți cu concepte ce țin de patologii clinice. În viziunea conservatoare, o persoană nu este singură, generațional vorbind. Există un lung șir de moși și strămoși, de la care ne revendicăm. Pe unii dintre ei, cunoscuți, îi pomenim la biserică, le facem parastase, mergem (cu copiii) la mormintele lor. Pe cei mai vechi, necunoscuți – dar din care ne tragem – îi pomenim când rostim formula sacramentală ”cu tot neamul lor”. De ce am face toate acestea dacă nu am avea dacă nu certitudinea, măcar nădejdea Învierii? Speranța că sufletele lor au rămas vii și, de undeva, de ”dincolo”, încă ne privesc și ne ajută… Apoi, trecând la cei de după noi, avem grijă de urmași. Ce altceva reprezintă dorința de perpetuare a numelui, dacă nu bucuria de a avea copii, nepoți, strănepoți? Certitudinea că, după ce nu vom mai fi la rândul nostru aici, cei de același sânge și cu același nume cu noi ne vor face cele ale sufletului, ne vor purta în amintirea lor, vor povesti despre noi urmașilor? Ce conservă un conservator? Obiceiurile bune, amintirea celor dragi, respectul și iubirea celor asemeni ție. Asemeni ție ca rudă, ca neam, ca și credință. Adevărata moarte este uitarea. Conservatorii nu îi uită pe cei cărora le datorează viața. Și nici pe cei cărora le-au dat viață. Conservatorii prezentului sunt arcul unificator între generațiile care au trecut, cele care trăiesc azi și cele nenăscute încă. Sunt prezent continuu pentru familiile lor, pentru neamul lor, pentru țara lor. Pentru că ei nu uită cine sunt, pentru că ei știu încotro merg, pentru că ei nu sunt stăpâni absoluți, ci doar administratori grijulii ai Creației. Și totul începe în familie. Dar merge dincolo de ea.
Patria: Deși în limba română substantivul este de gen feminin, el exprimă, pe filieră latină, o realitate masculină: țara tatălui (pater, patris). Dar asta, în strânsă corelare cu limba maternă, adică limba mamei. Simbioză fericită între principiul feminin și cel masculin, patria este inexorabil legată de o anumită limbă maternă. În viziunea conservatoare, un popor este determinat eminamente de elementul limbă. Având o limbă comună, un grup populațional se poate înțelege, poate comunica, se constituie în popor. Un popor distinct de oricare altul. Atunci când acest popor ajunge la conștiința propriei identități în mozaicul de popoare al lumii, el capătă certitudinea unicității sale, ale căii sale de dezvoltare; el devine națiune. Accidente ale istoriei îl pot face să fie răspândit, împărțit în(tre) mai multe țări. Dar conștiința apartenenței la un singur neam rămâne puternică și înfruntă vitregiile sorții. Dealtfel, cuvântul neam, sinonim cu cel de popor, duce cu gândul și la familie. Națiunea, ca un mare neam, așadar cu strămoși comuni, deci înrudiți între ei. Neamul, adică poporul, reprezintă restul rudelor noastre, dincolo de gardul casei noastre. Ne înțelegem cu toții în aceeași limbă a mamei: ce minune! Deci, trebuie că suntem o mare familie. Limba mea, învățată de la mama mea, limba ta, aceeași, învățată de la mama ta. Pământul meu, moștenit de la tata, pământul tău, același, moștenit de la tata: Frate! Aceasta dă particularitățile și frumusețea, bogăția oricărui popor. Cum ar fi dacă ne-am amesteca cu toții, până la omogenizare? Unde ar mai fi partea bună și interesantă a diversității (pe care, culmea, o ridică în slăvi neo-marxiștii, dar în practică o subminează continuu până la topirea diferențelor)? Patria este ceea ce dă sens ultim poporului în devenirea sa istorică. Este cea care menține echilibrul între cei care formează societatea, ca întreg, și fiecare membru individual al acestei societăți. Fără o (singură) patrie, un popor este aproape decapitat, cu el se poate face orice. Poporul român nu este decapitat. Dar este amputat, câtă vreme va exista vamă la Prut. Ce poate face întregul corp, fără mâini? Și ce pot face acestea singure, fără corp? Familia își găsește sensul în patria sa, precum patria este ocrotitoarea tuturor familiilor ce o compun.
Credința: Aceasta dă dimensiunea verticală a oricărui popor. Axis mundi pentru orice națiune responsabilă, care știe că ”nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei, 4,4). Credința religioasă – de la lat. religo, religare: a lega (de ceva mai înalt) – se bazează pe conceptul de sacru. Acesta este un element constitutiv al conștiinței umane (vezi Mircea Eliade), fără de care omul ar fi infirm, incomplet, neterminat. Dimpotrivă, sacrul, ca parte constitutivă a conștiinței, este cel care ne dă asemănarea cu Chipul Creatorului. Sacrul și sufletul sunt două realități inefabile ce se împletesc armonios, fără amestecare însă, precum dubla natură a Mântuitorului: cea divino-umană. Virtute cardinală, alături de nădejde și dragoste, credința este stearpă, lipsită de conținut, falsă, fără celelalte două. Așadar, în sens larg, credința preupune a priori și dragostea (față de Creator și de aproapele) și nădejdea (în Înviere și în viața veșnică). Abordând credința cu deferență și grijă, conservatorii privesc și spre Cer, spre lucrurile imuabile, spre cele de dincolo, mai greu vizibile cu ochii trupului (materiei), dar simțite și intuite cu ochii sufletului (spiritului). În acest sens, ceea ce s-a numit, în Occident, alianța dintre Tron și Altar, sau în Estul Europei, simfonia bizantină, se referă la acea conlucrare în armonie, dar fără amestec sau încorsetare, dintre Stat și Biserică. Să ne înțelegem: aceasta nu se confundă cu vreo teocrație, fie ea ultramontană sau orientală, în care Papa, Patriarhul sau Ayatollahul dictează laicului și întregii sale organizări statale. Ci presupune sprijin reciproc, fără încălcarea libertăților individuale, pentru o împreună-lucrare întru binele societății. În opoziție cu această abordare eminamente conservatoare, liberalismul propune (mai nou, impune!) ca orice element de sacru să devină cel mult o afacere privată, personală și, dacă se poate, să nu depășească pereții propriei case ale credinciosului. Altminteri, nu-i așa, orice zăbăuc s-ar putea simți ofensat… Scoțându-L pe Dumnezeu din Cetate, spiritele liberale în esență fac jocul celui necurat. Căci, vorba lui Baudelaire, ”cea mai mare înșelătorie a Diavolului este să ne convingă că nu există”. Nu ne temem (și deci nu ne ferim) de ceva/cineva în care nu credem, nu? Divinitatea, o afacere strict privată, o simplă ipoteză de lucru, aceasta este viziunea liberală. Și deranjantă, când iese afară, în public. Iată deci o abordare foarte insidioasă, și deci foarte periculoasă. Cu socialiștii e mai simplu: ei nu sunt doar agnostici, ei sunt atei. Neagă existența Divinității (”Zis-a nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu!”, Psalmul 52,1). Sunt ticăloși dar, paradoxal într-un fel, sunt niște ticăloși cinstiți: spun ceea ce cred, nu se ascund după cireș. Cu socialiștii sau comuniștii e ușor: ai dușmanul în față. Cunoscut, asumat, neascuns. Poți fugi de el, sau poți lupta direct cu el. În ambele cazuri, știi mereu unde e și care îi este chipul. În ambele regimuri criminale ale secolului XX, comunismul și nazismul, creștinii – și, prin extensie, conservatorii sinceri și asumați – au avut cel mai mult de pătimit. Au fost martirizați, cu sutele de mii, și ni i-au dat în Ceruri pe Sfinții Închisorilor. Iată deci ce impietate de a arunca, perfid, eticheta de extremiști (de dreapta) asupra unor mișcări conservatoare, național-creștine. (Dar aceasta va fi o altă poveste).
Libertatea: Poate cel mai greu de definit termen, prin multitudinea sa de sensuri, mai ales în politologie. Liberalismul clasic (și, prin diverse declinări, și derivatele sale) înțelege libertatea în primul rând sub o haină pur economică, în ultimă instanță, materială. Libertatea întreprinderii cu scop lucrativ, a comerțului, a liberei circulații a capitalului, a serviciilor, a forței de muncă. Nu sunt lucruri rele în sine. Doar incomplete, întrucât libertatea persoanei înseamnă mult mai mult decât atât. Desigur, liberalismul revendică pentru sine paternitatea absolută a ceea ce se numesc libertăți civice: libertatea cuvântului, a adunărilor, libertatea de gândire și de acțiune – inclusiv politică – etc. Din nou, este doar o jumătate de adevăr. Anume, atunci când se confundă (din prostie sau intenționat) aceste libertăți cu drepturile câștigate în ultimii aproximativ 200 de ani. Cu socialiștii, ca și mai sus, este iar mai simplu: în regimurile de ”democrație populară”, libertatea este cea care îți dă dreptul să te înregimentezi în partidul unic, să înalți ode conducătorului iubit sau să îți torni semenul poliției politice. Cu cât mergem de la extrema stângă a spectrului politic către centru – mai exact, de la anarho-sindicalism și comunism, prin socialism și social-democrație, până la social-liberalism, cu atât formele pervertite ale libertății devin mai diluate, mai soft, dar ADN-ul lor rămâne același. (Despre social-liberalism ca doctrină de centru-stânga, nu de dreapta, vom mai scrie, în curând!). În viziunea și propensiunea conservatoare a libertății, aceasta s-ar putea rezuma, teleologic, la celebra zicere a Episcopului de Hippona, Augustin (sfânt pentru catolici, fericit pentru ortodocși): ”Iubește și fă ce vrei!” Deoarece atunci când iubești cu adevărat (atât pe Dumnezeu, cât și pe aproapele) nu poți face rău. Dimpotrivă, dragostea te îndeamnă la sacrificiu pentru binele celuilalt, la jertfă, in extremis la martiriu. Libertatea mai este înțeleasă, în cheie conservatoare, și ca libertate față de păcat. Sunt liber de vicii, de mânii, de răzbunări. Acestea nu mă ating, nu-mi pot face rău, deci nu le pot folosi ca armă împotriva semenului. Libertatea presupune, de asemenea, și satisfacerea necesităților cel puțin de la baza piramidei lui Maslow. E mai ușor să discuți cu cel sătul decât cu cel flămând. Aceasta înseamnă că un conservator nu este o persoană de bibliotecă, un ins într-un turn de fildeș imun la suferințele lumii. Dimpotrivă, conservatorul știe că până la ridicarea culturală, intelectuală, spirituală a unui popor, trebuie rezolvată și problema zilnicei pâini. Și aici ajungem la accentul cel mai important al abordării libertății economice: proprietatea. O țară este bogată cu adevărat, dacă oamenii ce o locuiesc sunt bogați. Dacă nu, atunci sunt doar iluzii. Iar oamenii sunt bogați, dacă sunt/devin proprietari: pe o casă, pe o bucată de pământ, pe o întreprindere comercială, pe ceea ce ține de proprietatea intelectuală. Iată așadar cum libertatea este declinată, în notă conservatoare, în toate aspectele ei: moral, societal, economic.
Ceea ce diferențiază cu adevărat conservatorismul autentic (există și false conservatorisme, vom reveni și asupra lor) față de socialism și liberalism, este ceea ce s-ar putea numi punctul fix. În fond, nu e nimic nou sub soare. Vezi Arhimede, cu celebra sa zicere: ”Dați-mi un punct fix și răstorn Universul!”. Conservatorismul are repere axiologice bine ancorate pe cele două axe ale existenței noastre: pe orizontală (lumea văzută, cu toate ale ei, Creația) și pe verticală (lumea nevăzută, Creatorul). Conservatorul are oroare de mișcările browniene. El respinge haosul și hazardul (prin extensie respingând și teoriile fataliste ale sorții) și caută să descopere în juru-i armonia, sensul, ordinea. Cu toate acestea, din smerenie, nu are încredere nemăsurată în forțele omului. Ci caută să-l îmbunătățească, în conlucrare însă cu Harul. Căci știe că până la urmă, nu suntem decât frunze spulberate de vânt. De aceea, mândrele proiecte social-politice faraonice care caută distrugerea lumii din rădăcini pentru clădirea unui Om nou și a unui Pământ nou, îl oripilează și îl înfioară. Conservatorul încearcă doar să conserve, adică să salveze cât mai mult din creația originară, fie că este vorba de oameni, de animale sau de natură. Căci, spirit sensibil la transcendent, știe prea bine că Omul nou și Pământul nou nu pot veni decât odată cu Parusia.
În sistemul moral conservator, Calea Dreaptă este Calea de Aur, în sensul că nu se abate nici într-o parte, nici în alta. Ea merge drept la țintă, în moderație, armonie și echilibru, pentru a evita capcanele ambelor extreme. În fond, toți fericiții ce vor moșteni Împărăția vor sta ”la dreapta” Tatălui, nu la stânga Lui! Dar fiecare, în libertatea ce ne-a fost dată prin liberul nostru arbitru, va alege singur locul și rostul său. Acum și aici, precum și în veșnicie.
Puiu Cinescu
(Va urma)
