ANUL PREMERGĂTOR MARII UNIRI: România și Războiul de Întregire Națională

Anul 1917 a fost hotărâtor pentru realizarea actului unirii. A fost anul în care armata română a influențat decisiv soarta frontului, prin victoriile hotărâtoare din vară asupra grupului de armate germane comandat de von Mackensen. În această ecuație, a contat rolul reorganizării și înzestrării armatei române cu sprijinul misiunii militare franceze în România.

Concomitent, demersurile politice ale liderilor și asociațiilor sau formațiunilor politice ale românilor din provinciile românești aflate în afara granițelor naționale au expus, pe plan internațional, dezideratul, concertat cu guvernul de la București, unirii tuturor provinciilor românești într-un sigur stat național unitar.

Liderii politici și militari au fructificat climatul scenei internaționale, realizând demersuri diplomatice pe lângă marile cancelarii ale lumii, pentru obținerea recunoașterii dezideratului unirii în anii războiului și, ulterior, pentru recunoașterea internațională a Marii Unirii în cadrul bătăliei diplomatice din timpul Conferinței de Pace de la Versailles. Extrem de importantă pentru apărarea Marii Uniri a fost campania militară de la sfârșitul anului 1918 și din anul 1919. Negocierile în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, încheiate cu semnarea tratatelor de pace, au consfințit recunoașterea desăvârșirii statului național unitar român și a granițelor României Mari, din punct de vedere juridic, la nivel internațional.

La 14/27 august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial, ceea ce a constituit un prilej pentru afirmarea dezideratului național și pentru realizarea lui, în contextul unor împrejurări favorabile luptei de eliberare națională a popoarelor aflate sub dominație străină.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, se configuraseră în Europa două blocuri politico-militare care exercitau o influență semnificativă asupra continentului european atât în plan politic, cât și economic: Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria, la care vor mai adera Turcia, Bulgaria) și Antanta (Imperiul Britanic, Franța și Rusia, la care vor mai adera Italia, România, SUA).

Asasinarea, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, și a soției sale, Sofia, de către Gavrilo Princip, a fost pretextul declanșării Primului Război Mondial, la care au participat 33 de state, cu o populație de peste 1 miliard de locuitori. Amploarea acestei prime conflagrații mondiale din istoria umanității este dată de bilanțul înregistrat de circa 10 milioane de morți și 20 de milioane de răniți, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari, precum și de urmările conflictului, dintre care amintim retrasarea granițelor naționale, mai ales pe continentul european, și destrămarea imperiilor austro-ungar, german, otoman și rus, conform volumului ”Istoria României în date”, ediția 2003.

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, având asigurări din partea Germaniei că îi va sprijini în cazul în care Rusia va interveni militar în favoarea Belgradului. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, care s-a aliat Serbiei. Ulterior, la 21 iulie/3 august, Franța a declarat război Germaniei și, la 22 iulie/4 august, Marea Britanie anunța guvernul german că i-a declarat război. Configurarea alianței statelor care făceau parte din Antanta era completată în 1917, prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii și a Greciei.

La 17/20 iulie 1914, Antanta informa guvernul de la București privind susținerea unirii Transilvaniei cu România, în schimbul participării statului român la operațiunile militare împotriva Puterilor Centrale. Regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a primit, la 18/31 iulie 1914, un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cerea ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale. Schimbul de mesaje a continuat până la intrarea României în conflict.

În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, premierul Ion I.C. Brătianu și toți membrii guvernului, toți foștii prim-miniștri conservatori și liberali, s-a hotărât starea de neutralitate militară a României, potrivit volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român”, ediția a IV-a, 2008. Carol I s-a pronunțat pentru intrarea României în război, alături de Puterile Centrale, fiind sprijinit de conservatorul Petre Carp, de Constantin Stere și de cei apropiați lor, care atrăgeau atenția asupra pericolului pentru România reprezentat de expansiunea Rusiei care țintea obținerea Strâmtorilor. În urma dezbaterilor aprinse, Consiliul de Coroană a respins intrarea României în război, ceea ce însemna renunțarea publică la prevederile tratatului din 1883, pentru că, prin agresiunea desfășurată împotriva Serbiei, Puterile Centrale acționaseră împotriva prevederilor defensive ale tratatului, potrivit volumului ”Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)”, ediția a II-a, Volumul I, Carol I, 2004.

Puterile beligerante au continuat să facă presiuni diplomatice asupra României, vizând implicarea statului român în război. Pe de o parte, Antanta promitea sprijinul pentru unirea provinciilor românești aflate în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar cu statul român, iar blocul Puterile Centrale promitea recunoașterea granițelor Moldovei așa cum fuseseră înainte de 1821.

Premierul Ion I. C. Brătianu a pregătit intrarea României în război, fiind preocupat ca satisfacerea revendicărilor guvernului de la București să facă parte din angajamentul ferm al Aliaților, iar situația de pe front să permită armatei române să intervină eficient într-un asemenea război. La 18 septembrie/1 octombrie 1914, ministrul de externe al Rusiei, S. D. Sazonov, și ministrul României la Petersburg, C. Diamandy, au semnat un acord secret, prin care, în schimbul neutralității țării noastre față de Rusia, aceasta își asuma obligația de a garanta și apăra integritatea teritorială a României și de recunoaștere a drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, potrivit volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român”, ediția a IV-a, 2008.

La 27 septembrie/10 octombrie, după 48 de ani de domnie, regele Carol I a murit, la Castelul Peleș din Sinaia. A doua zi, a urcat pe tron regele Ferdinand I, nepotul de frate și succesorul regelui Carol I, care a depus jurământul în fața Corpurilor Legiuitoare, declarând că ”va domni ca bun român”, potrivit sursei anterior menționate.

Ofensiva armatei ruse în Galiția din 22 mai/4 iunie-31 iulie/13 august, încheiată cu străpungerea frontului austro-german la Luțk, a generat intensificarea presiunilor diplomatice ale Antantei asupra României.

În acest context, la 4/17 august 1916, la București, România a semnat Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta. În baza acesteia, guvernele Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei garantau integritatea teritorială a României și dreptul statului român asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crișana, de la vărsarea Someșului în Tisa până la vărsarea Mureșului în Tisa, Bucovina și Banatul; în schimb, România se obliga să declare război doar Austro-Ungariei cel târziu până la 15/28 august 1916. Cele două părți semnatare se angajau să nu încheie pace separată, iar guvernele statelor membre Antantei recunoșteau României un tratament egal la viitoarea conferință de pace, potrivit volumului ”Istoria României”, ediția revizuită și adăugită, 2005.

Intrarea României în război a fost decisă la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, care a avut loc la Palatul Cotroceni, în prezența regelui Ferdinand I și a principelui Carol, moștenitorul Tronului. Consiliul de Coroană aprobă, cu o largă majoritate de voturi, tratativele angajate de Ion I.C. Brătianu pentru intrarea României în război de partea Antantei. În aceeași zi, România a declarat război Austro-Ungariei. Declarația de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, era motivată prin lipsa de înțelegere a cercurilor guvernante austro-ungare față de aspirațiile și interesele legitime ale românilor din Transilvania, potrivit volumului ”Istoria României”, ediția revizuită și adăugită, 2005.

În noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, armata română a trecut Carpații în Transilvania, prin 17 puncte de trecere, începând astfel operațiile militare împotriva Austro-Ungariei. Pe frontul de nord transilvănean, comandamentul român a angajat 80% din efectivul total al trupelor române, care au reușit să pună stăpânire pe trecătorile Carpaților. Lupte cu o intensitate sporită au fost angajate la Timișu de Jos, în partea de sud a Sibiului și în apropiere de Orșova. La 24 august/6 septembrie, Marele Cartier General român a oprit ofensiva, pentru că situația pe frontul de sud devenise critică. Trupele bulgare și germane, comandate de feldmareșalul August von Mackensen, au cucerit, până la începutul lunii octombrie, Turtucaia (160 de ofițeri și 6.000 de soldați români morți și răniți, iar 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au fost luați prizonieri), Silistra, Constanța și Cernavodă, în pofida contraofensivei de la Flămânda, coordonată de generalul Alexandru Averescu, potrivit volumului ”Istoria Militară a Românilor”, 1992.

În noiembrie, grupul de armate austro-maghiaro-germane, comandate de generalul Erich von Falkenhayn, a străpuns apărarea română de la Jiu și a cucerit Craiova. Trupele germano-bulgare au forțat Dunărea la Zimnicea, pentru cucerirea Capitalei. Comandamentul român a încercat să oprească înaintarea, prin bătălia de la Neajlov și Argeș, cu scopul de a apăra Bucureștiul (18-20 noiembrie/1-3 decembrie). Însă, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și aproximativ 2/3 din teritoriul României, linia frontului stabilindu-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și a brațului Sf. Gheorghe, conform volumelor ”Istoria României în date” și ”Istoria Militară a Românilor”, 1992.

Generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai cunoscuți lideri militari ai Franței în prima parte a războiului, a fost trimis în România, în toamna anului 1916, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării. În perioada ianuarie — mai 1917, generalul Berthelot a contribuit la luarea deciziilor pentru reorganizarea armatei române, au fost mobilizați noi recruți și a fost recepționat echipament de luptă din Franța. Generalul Berthelot s-a ocupat de instalarea legăturilor telefonice între punctele de comandă și unitățile de pe front, fiind realizată rețeaua de comunicații care lipsea la intrarea României în război, potrivit volumului ”România în Primul Război Mondial”, 2016.

În vara anului 1917, ofensiva trupelor germane conduse de von Mackensen pe frontul român a fost oprită de armata română, prin victoriile extraordinare de la Mărăști (11/24 iulie-19 iulie/1 august), când au fost eliberate peste 30 de localități, Mărășești (24 iulie/6 august-6/19 august), care a însemnat 14 zile de lupte grele duse de Armata I română, și Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august), unde armata română a reușit împiedicarea trupele germano-austro-ungare să pătrundă pe Valea Trotușului. Pierderile trupelor române în bătălia de la Oituz (Corpul 4 Armată) au fost de peste 12.000 de militari, dintre care circa 1.800 morți, 4.850 răniți și circa 5.700 dispăruți, menționează volumul ”Istoria României în date”, 2003.

După căderea guvernului Kerenski și victoria regimului bolșevic la Petrograd, armata rusă s-a confruntat cu numeroase transformări pe linia frontului român. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistițiu. România a fost nevoită să adere, la 29 noiembrie/9 decembrie 1917, la această înțelegere (armistițiul de la Focșani). Pe fondul retragerii armatei ruse de pe frontul român, au avut loc acte de jaf și distrugere. În mai multe localități din Moldova au avut loc lupte între români și ruși, care au durat până în ianuarie 1918, potrivit volumului ”Istoria României în date”, 2003.

După armistițiul încheiat de România cu Puterile Centrale, au urmat o serie de tratative de pace. În urma semnării păcii de către Rusia, la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), guvernul român a fost obligat să accepte mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de la București (23 aprilie/7 mai 1918). Condițiile păcii au fost nimicitoare pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei), modificare semnificativă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 kmp), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor și a altor resurse importante ale țării prin convențiile economice înrobitoare, libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa, potrivit volumelor ”Istoria României”, 2005 și ”Istoria României în date”, 2003.

Revoluția bolșevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a permis românilor din Basarabia să acționeze pentru sprijinirea unirii cu România. A fost constituit Sfatul Țării, care, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, a votat în unanimitate independența Republicii Democratice Moldovenești, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu România. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării vota, după 106 ani de dominație rusă, unirea Basarabiei cu România.

Prăbușirea Puterilor Centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistițiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie, iar Germania a cedat după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistițiul fiind semnat la Compiegne, la 11 noiembrie 1918.

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat trupelor de ocupație un ultimatum, prin care le cerea să părăsească teritoriul României în 24 de ore, iar în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie spre 29 octombrie/11 noiembrie, armata română reîncepe operațiile militare împotriva Puterilor Centrale. Prin mobilizarea armatei s-a reușit strângerea a circa 90.000 de oameni. Trupele române au trecut simultan în Transilvania, Muntenia și Dobrogea. Concomitent, trupele franceze din corpul expediționar comandat de generalul Franchet d’Esperey au forțat Dunărea pe la Giurgiu, îndreptându-se spre București. În urma acestor mișcări armate, August von Mackensen a ordonat armatei germane retragerea spre Transilvania. La 30 octombrie/12 noiembrie, armata română a intrat în Cernăuți, potrivit volumelor ”Istoria României”, 2005; ”O Istorie Sinceră a Poporului Român”, 2008; ”Istoria Militară a Românilor”, 1992.

Luptele de eliberare a teritoriului național au continuat anul următor. La 16/29 ianuarie 1919, trupele române au eliberat orașul Zalău, linia de demarcație stabilindu-se pe latura de vest a Munților Apuseni. Între 16-18 aprilie, armata română a respins un atac ungar, trecând apoi în ofensivă și ocupând orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea și ajungând, la 1 mai, la Tisa. Trupele ungare au încercat desfășurarea unor acțiuni ofensive pe Tisa, între 20-23 iulie, însă inițiativa a fost blocată de contraofensiva armatei române (24-26 iulie), urmată de trecerea Tisei și intrarea în Budapesta, la 4 august. Retragerea trupelor române a avut loc în mai multe etape, între 14 noiembrie 1919 și 20 martie 1920.

La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania a adoptat, în unanimitate, o declarație redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza ”printre națiunile libere”. Această declarație de independență a Transilvaniei a fost citită la 5/18 octombrie 1918, în Parlamentul ungar de la Budapesta, de dr. Alexandru Vaida-Voevod, potrivit volumului ”Istoria României în date”, 2003.

În Bucovina, la 14/27 octombrie a fost creat Consiliul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formula dorința Bucovinei întregi de unire cu ”celelalte Țări Românești într-un stat național independent”. La Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie, s-a votat ”unirea necondiționată și pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Cermuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

Încheierea, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, de către Franchet d’Esperey, în numele trupelor aliate, a unui armistițiu cu ungurii, potrivit căruia cursul Mureșului era fixat, în mod arbitrar, ca linie de demarcație între Aliați și armata ungară, i-a pus în gardă pe români, potrivit volumelor ”O Istorie Sinceră a Poporului Român”, 2008 și ”România în Relațiile Internaționale 1916-1918”, 2008.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în sala Cazinoului din Alba Iulia, a avut loc Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de deputați, reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale, ai celor două biserici, precum și ai tuturor provinciilor istorice românești, care au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începea astfel: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”, conform volumelor ”Istoria României”, 2005 și ”Istoria României în date”, 2003.

Unirea Transilvaniei cu România a încheiat procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat cu unirea Dobrogei, în 1878, a Basarabiei, în martie 1918, și a Bucovinei, în noiembrie 1918. Suprafața României Mari era de 295.049 km pătrați, cu o populație de 15.500.000 de locuitori, potrivit volumelor ”Istoria României”, 2005; ”Istoria României în date”, 2003; ”O Istorie Sinceră a Poporului Român”, 2008.

Ca urmare a contribuțiilor militare decisive ale armatei române, a demersurilor populare și politice ale liderilor din toate provinciile românești pentru înfăptuirea Marii Unirii, a fost nevoie de o adevărată bătălie diplomatică la Tratatele de pace din cadrul Conferinței de Pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920, pentru recunoașterea desăvârșirii unității statale naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.

 agerpres.ro